Cuvinte și bastoane

Trei panseuri pentru șoarecii de bibliotecă ai firmei de pază BGS și pentru ideologul carceral Dumitru Dragomir. Cu urări de lectură fructuoasă.

Paul Valéry: „Politica este arta de a-i împiedica pe oameni să ia parte la lucrurile care-i privesc cu adevărat”.
George Orwell: „Toate animalele sunt egale între ele, dar unele sunt mai egale”.
Abraham Lincoln: „Poți să-i prostești pe unii oameni tot timpul și poți să prostești toți oamenii pentru un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”.

Definiții. Cuvinte. Cuvinte care descâlcesc lumea, pun în circulație idei și-i ajută pe oameni să se priceapă. Să vedem, pot instrumentele acestea mărunte să provoace spaime? Sunt ele în stare să răstoarne ordini, să pătrundă prin blindajul puterii, să-i ducă pe fanatici spre sistematizarea urii? De bună seamă. În fond, tocmai asta se întâmplă cu președintele Ligii Profesioniste de Fotbal. Dumitru Dragomir simte încolțirea cuvintelor și reacționează ca orice satrap pus în fața unei arme asupra căreia n-are control. Ocupat cu instituirea de interdicții, bariere și sancțiuni, Dumitru Dragomir nu are timp să observe că, în general, dictatorii tropicali nu mor de bătrânețe în hamacuri. Iar istoria îi ține la dispoziție multe exemple de oameni pe care i-a pierdut însăși convingerea că sunt invulnerabili. Când Stalin a întrebat „Câte divizii are papa?”, lumea s-a grăbit să guste umorul generalisimului, pierzând din vedere exact detaliul care conta: că în plin miez al sfidării, Stalin a recunoscut forța devastatoare a cuvintelor. Și a credinței.

De aceea, mă grăbesc să salut preocupările de lexic ale lui Dumitru Dragomir. Îmi place felul cum vede în silaba „jos” o invitație la exterminare. E semn bun pentru noi, cei care n-am crezut că ai dreptul să faci în permanență răul doar pentru a simula sporadic că faci binele. E semnul unei panici bine-venite, fiindcă, se știe, panica altuia îți poate fi ție un aliat fidel. Dincolo de violul cu perversiuni pe care-l practică Dumitru Dragomir față de însăși Constituția țării în al cărei parlament s-a insinuat, dincolo de reflexele lui de cenzor, dincolo de căutătura lui pișicher-exoftalmică, lucrul care contează cu adevărat e înfrângerea pe care a suferit-o exact în clipa când i s-a părut că soarta și firma de pază l-au declarat învingător. Stelele de pe epoleții lui sunt pastișa cerului înstelat de deasupra celorlalți. Cât despre legea morală din noi, măcar aici Dumitru Dragomir nu poate propune nici amendamente, nici bastonade. Pentru arhitecții răului, Kant nu e vărul lui Kent, ci o terra incognita spre care nu te poartă nici pasul, nici gândul.