De ce și de cine fuge Singh?

De ce fuge indianul Fauja Singh atât de mult la o vârstă atât de înaintată? Și de ce începe să-l atragă maratonul în preajma vârstei de nouăzeci de ani? Oricine poate risca răspunsuri. Iar răspunsul cel mai comod vizează tentația unor oameni de-a trăi la un moment dat la umbra propriului monument. De-a cocheta cu faima drapată în faldurile superlativismului. De-a rămâne în memoria semenilor ca niște apostoli ai straniului, prinși în clasoare Guinness unde stau laolaltă mii și mii de recordmeni. Comitem o nedreptate judecând așa? Probabil că da. Cu atât mai mult cu cât editorii Cărții Recordurilor au refuzat să-l accepte fiindcă nu i-au găsit actul de naștere. Cât despre pașaportul lui Singh pe care scria 1 aprilie 1911, el a fost considerat, probabil, păcăleală.

Dacă Fauja Singh s-ar fi lăudat cu cele mai lungi unghii sau cu cel mai bogat păr din lume, cum au făcut-o unii compatrioți ai lui, totul ar fi devenit o problemă de ambâț infantil. Sigur, fiecare e liber să-și amenajeze viața după cum dorește. Numai că Singh nu aleargă la peste o sută de ani ca să se instaleze în condiția răsfățată a excepției. Nu admirația planetei îl preocupă, și nici decizia unui autor de a-i scrie povestea și de a i-o lansa în Camera Lorzilor sub titlul „Tornada cu turban”. Argumentul lui Singh ține de lucruri mai simple, dar în același timp mai subtile, din propriul trecut și prezent. Trebuie doar să cauți cu un dram de atenție și până la urmă explicația ți se va oferi. Fie și acum, după ce Singh și-a alergat ultimii zece kilometri sub ochii publicului, în competiții unde există comisari de cursă, cronometre și clasamente.

Ricaneurii de profesie ar spune că Singh a început să fugă organizat de când diverși organizatori de șușanele civico-politice au încercat să-l anexeze și să-i facă loc pe agende străine de preocupările lui. Filozofii de bodegă ar duce degetul la tâmplă și ar vedea în maratonurile lui Singh tentative de-a dribla iminența sfârșitului. Atâta doar că, vrând să pară înțelepți, și unii, și ceilalți frivolizează motivul pentru care aleargă (de fapt, a alergat) Fauja Singh. Îmi place să cred că motivul acesta e altul. Și că el ține pe de o parte de felul în care indienii își contemplă soarta, pe de alta de grija pe care-o au față de simetriile vieții. În copilărie, Fauja Singh a învățat să meargă abia când a împlinit cinci ani, iar decalajul de dezvoltare l-a transformat în țintă a batjocurii. La maturitate, i-a căzut la un moment dat în mână romanul lui Alan Sillitoe, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Un fost copil furios a citit cartea unui fost tânăr furios și a aflat multe lucruri despre ce înseamnă să fii pe picioarele tale. Și dacă tot a deprins mersul atât de târziu, Singh a hotărât să conserve decalajul. Și să înceapă să alerge maratonul – la Londra sau la Toronto, la New York sau la Glasgow – la o vârstă când alți bătrâni sunt fericiți dacă se pot duce singuri la toaletă.