De la celești la București

O vorbă isteață spune că diferența dintre teolog și geolog e ca de la cer la pământ. La fel de mult se deosebește naționala de fotbal a Uruguayului, ediția 2012, de echipa care încânta în Africa de Sud în 2010 și câștiga Copa America în 2011. Cu aceiași jucători și cu același antrenor, Uruguay a decăzut după scenariul comun naționalelor care lasă febra mistică și superstițiile să țină loc de tactică. În plus, echipa lui Tabárez a venit în Argentina montată pentru un fotbal de descleiere a adversarului, bun ca material de studiu la orice simpozion de traumatologie. Din motive care țin mai degrabă de preistoria fotbalului, Uruguay și-a adăugat un „D” înaintea numelui și a transformat gazonul în bloc operator fără anestezic. Cu un arbitru decent în locul brazilianului Leandro Vuaden, musafirii Argentinei ar fi terminat meciul cu doi-trei oameni în minus și poate ar fi cruțat retina asistenței de câteva procedee la limita dosarului penal.

Folosește la ceva vizionarea meciului Argentina – Uruguay 3-0 înainte de România – Olanda? Fără îndoială. Ce am văzut în weekend confirmă că există echipe care reproduc la scară mică mărirea și decăderea imperiilor. Dacă însă un imperiu crește și apune în magma istoriei, o echipă se poate prăbuși fără influențe externe. Sunt suficiente momentele de blocaj ale unui antrenor care nu pune mâna pe instrumentarul corect. Uruguay a sosit în Argentina vernisată de propriul prestigiu și de înălțimea diafană a supranumelui de „celești”. Însă odată ajunși la meci, celeștii s-au comportat teluric, iar Tabárez i-a așezat într-un modul specific fotbalului de cazemată. Asta chiar dacă nu-ți trebuie multă dibăcie ca să-ți dai seama că nu te poți apăra o oră și jumătate în fața lui Di María, Higuain, Aguero și a unui Messi mai bun ca oricând la națională. Mizând pe furie ortopedică și pe nimic altceva, cu un Forlán somnolent, un Cavani dezordonat și irascibil și un Suárez care confundă de la o vreme fiesta cu siesta, Uruguay a primit ce merita: trei goluri și valuri după valuri de huiduieli.

Dacă a văzut Argentina – Uruguay, selecționerul Pițurcă a avut ce să-și noteze. Și să tragă învățăminte mai degrabă din jocul outsiderei decât din al favoritei. Sigur, Olanda n-are cum să joace azi atât de prost ca Uruguay sâmbătă noaptea, însă nici ea nu mai e sperietoarea de altădată. În vară a făcut un turneu final mizerabil și n-a sclipit nici măcar când a bătut clar Ungaria la Budapesta cu ceva timp în urmă. În prezent, Olanda trăiește condiția unei favorite care nu epatează și nu înspăimântă. La rândul ei, România a început să joace peste nivelul locului din clasamentul UEFA, fără ca asta s-o apropie de echipa de acum cincisprezece-douăzeci de ani. În condițiile acestea, alegerea mijloacelor pare decisivă. Dincolo de fler, intuiții, încăpățânări și pretenții iscate din orgoliu, Victor Pițurcă trebuie să evite cele două capcane în care cad de obicei echipele care încearcă revirimentul: excesul de încredere și – opusul lui – atitudinea reverențioasă față de adversar. Dacă va ști să nu se inflameze anapoda și în același timp să nu intre pe teren copleșită de palmaresul Olandei, România va putea obține un rezultat cumsecade. Și, făcând asta, se va mai apropia cu un pas de cei mulți care nu-i cer doar să-i bucure, ci și să-i reprezinte.