Demonii râd și câștigă

Autopersecuție sau indiferență absolută? Distrugere de sine sau silă de viață? Voluptatea neantului sau dorința de-a vedea până unde se poate coborî? Greu de spus în cazul unui om care a amestecat, cum puțini au făcut-o, priceperea de-a juca fotbal cu nepriceperea de-a trăi. Paul Gascoigne – pe vremuri fotbalist, astăzi epavă – dă ocazia tuturor manevranților de cuvinte să-i lipească etichete pe frunte: geniu, tembel, ratat, alcoolic, bufon, generos, dement și tot așa. Din trecutul lui Gascoigne au rămas câteva zeci de meciuri marcate de amprenta unui Falstaff driblând pe ritmuri mai degrabă latino decât de rock, două șiroaie de lacrimi la Cupa Mondială din Italia 1990 și o droaie de clovnerii risipite pe la Newcastle, Tottenham, Lazio, Middlesbrough, Glasgow Rangers sau Everton. Din același trecut s-a desprins pofta disperată a unui Gascoigne plecat deja pe tobogan de-a se face de râs negociindu-și prezența prin diverse colțuri de lume: D.C. United din Washington, Auckland Kings, Sankt Pauli, Lokomotiv Plovdiv, Universitatea Craiova (da, chiar așa), Liaoning Bodao și Gansu Tianma.

Dacă așa arată trecutul, ce putem aștepta de la prezent? Desigur, un șir de beții crâncene, ieșiri în decor și episoade dragi ziarelor tabloide. Gascoigne nu mai e rivalul în estetică fotbalistică al lui Chris Waddle, ci un personaj tragicomic aflat mereu pe buza prăpastiei. Toți cei care s-au mândrit că i-au stat cândva alături la bar îi plâng acum de milă și somează providența să facă o minune. Toți comparatiștii de duminică din fotbal trasează paralele între Paul Gascoigne și George Best. Toate suratele lui „The Sun” își deschid edițiile cu fotografii scandaloase și recorduri oribile: Gazza urinând într-un ghiveci de pe balcon, Gazza bând cincisprezece doze de Red Bull pe zi, Gazza snopindu-și prietena, Gazza bolborosind ceva despre regimul pe bază de whisky de care nu se poate desprinde. Terry Baker, agentul lui, și-a permis chiar să-l aducă la un eveniment caritabil unde asistența a dat cu ochii de un rătăcit incapabil să țină microfonul fără să-i tremure mâna și să ducă o frază la bun sfârșit fără cinci înjurături scabroase.

Paul Gascoigne a scris, sau cel puțin a semnat, două autobiografii: „Gazza: Povestea mea” (în colaborare cu Hunter Davies) și „A fi Gazza: lupta cu demonii”. Ambele vorbesc despre traiectoria frântă a unui om care a tatonat deopotrivă raiul și iadul. Gascoigne a oferit clipe de fotbal paradiziac, dar în același timp și-a amenajat un infern personal din care nimeni nu-l va putea smulge vreodată. De un deceniu încoace, viața lui e ceață, alcool, uitare de sine și mizerie. Nicio lumină nu sfâșie perdeaua asta care învăluie și sufocă. Nu există speranță, nu există scăpare. Gascoigne va muri peste o săptămână, o lună sau un an, iar bețivii din Newcastle-ul natal îl vor pomeni la cârciumă, după ieșirea din fabrici. Din dorința lui obsesivă de-a fi adulat, din foamea de celebritate și setea de recunoaștere n-a mai rămas nimic. Lupta lui Gascoigne cu demonii e nedreaptă și inegală. Lacrimile lui după semifinala Anglia – Germania se usucă sub râsul sardonic al demonilor care câștigă.