Cu două decenii în urmă, minus câteva luni, un antrenor grăbea despărțirea lui Diego Maradona de Napoli. Butoiașul argentinian se rostogolea tot mai des de pe teren înainte de minutul 90, iar în locul lui intra, la fel de des, un tânăr urâțel foc și talentat așijderea. Numele tânărului? Gianfranco Zola. Numele antrenorului? Claudio Ranieri. Schimbarea nu trecea drept boicot împotriva unui zeu în viață, ci răspundea pur și simplu unei nevoi tactice. Ștafeta Maradona – Zola începuse, la drept vorbind, cu un an mai devreme, în mandatul lui Alberto Bigon, iar dublura zeului se achitase onorabil de rol: marcase două goluri și prelungise iluzia că sudul va râde mai departe de trufia lombardă și de orgoliul capitolin.
„Vingt ans après”, vorba lui Dumas-tatăl, Claudio Ranieri e tot antrenor și tot pe margine. AS Roma, echipa de care se ocupă, stă să piardă meciul cu Sampdoria, după două boacăne ale brazilianului Juan. Ranieri face ultima schimbare și-l cheamă de pe bancă pe Francesco Totti. Mutarea răscolește banca Romei și aprinde o lumină tăioasă în pupilele vedetei. Nu de alta, dar e minutul 91. „La partita è finita”, șuieră a reproș Totti. Ranieri își ia figura de batracian împăiat pe care-o arborează în momentele delicate și se uită undeva în față. Dă impresia că visează un gol al disperării, marcat în ultimele secunde. De fapt, mintea lui se întoarce în aprilie 2010, pe Stadio Olimpico, la un meci banal din campionatul trecut, cu Atalanta. Atunci, în minutul 77, la 2-1 pentru Roma, Ranieri anunțase schimbarea lui Totti cu Brighi, iar căpitanul refuzase să iasă de pe teren, venind la tușă și sfătuindu-și pedagogic antrenorul să-și repare gafa. Ranieri îl sacrificase în regim de urgență pe Menez, dar arhivase episodul cu un val de pelin în cerul gurii.
Ce s-a întâmplat de fapt în minutul 91 al meciului de la Genova? Ce-a fost acolo? Decontarea unui afront? O umilire publică? O declarație de emancipare a antrenorului de sub tirania superstarului? Nu se știe precis. Totti a mai fost înlocuit și în alte meciuri, semn că Ranieri nu crede în aburul sacrosanct care-i înconjoară pe marii fotbaliști. Logica jocului îi ține parte și vine cu dovezi (schimbarea din meciul cu Inter, când Vucinic, intrat în locul unui Totti la fel de irascibil, a înscris golul victoriei). Cu toate acestea, momentul a fost din cale-afară de prost ales. Dacă Roma ar fi condus cu 2-1 la Genova, ar fi existat scuza tragerii de timp, chit că nu-ți alegi taman pe cineva ca Totti ca să ciupești un minut. Însă era 2-1 pentru Sampdoria, iar un Totti de aproape 35 de ani nu putea face nimic (cu excepția unei crize de nervi) în două minute, pe un teren străin și cu un public ostil. Claudio Ranieri și Francesco Totti sunt romani și iubesc Roma. Asta însă nu-i împiedică să se înfrunte și să-și măsoare puterile ori de câte ori li se ivește ocazia. Prima perdantă în acest conflict care mocnește de un an și jumătate, în ciuda complimentelor de fațadă cu care se gratulează ocazional împricinații, e echipa. Abia după aceea va pierde antrenorul, câștigătorul aparent al duelului de alaltăieri. Ultimul care va avea de pierdut va fi Totti. Fiindcă palmaresul nu i-l confiscă nimeni. Fiindcă vine din mijlocul peluzei. Și fiindcă, gata să judece mereu cu sufletul, peluza nu va uita că, în timp ce Ranieri își căuta gloria la Valencia, la Chelsea sau pe la diverse curți italiene, „France” Totti devenea protector, ghid și prieten pentru atâția și-atâția cotizanți vremelnici la gloria Romei. De la Chivu și Cassano la Amancino Mancini și De Rossi, de la Assunçao și Cufre la Balbo și Fonseca, de la Batistuta și Kuffour la Cafu și Aldair.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER