Dincolo de rezultat

E deja tradiție, e deja obicei vinovat. După fiecare meci mizerabil al  naționalei de fotbal, selecționerul și apropiații lui au o criză de pragmatism. Beneficiul concret îi pălește ca un baros. Și îi face să defileze, sub lozinca „Doar rezultatul contează”, ori de câte ori – din baftă chioară sau din nimereală – fotbalul prost nu le aduce un scor pe măsură. În acest sens, Ungaria – România 2-2 e un minunat prilej de negare a evidenței și de mutare a discuției în singura zonă unde selecționerul se poate simți confortabil: cea a rezultatului final. „E un punct foarte important pentru obținerea locului de baraj”, declară într-un glas jucătorii, staff-ul și țuțerii de serviciu. Sigur, e important, nimic de zis. Iar recitalul de justificări continuă: „La turneul final, nu te întreabă nimeni cum te-ai calificat”. Corect și de data asta. „Decât să jucăm frumos și să pierdem, mai bine să ne gândim doar la puncte”. Încă un camuflaj retoric, încă un adevăr declamat ca pe scenă. Te și miri că niște oameni cu o asemenea ușurință în mimarea înțelepciunii solomonice n-au preferat o carieră actoricească.

Hotărât lucru, pragmatismul ajută. Totul e să nu-l transformi în paravan al imposturii și să nu uiți că fotbalul face parte din viață. Aparent, „Doar rezultatul contează” dovedește o bună ordonare a priorităților. Însă dacă zăbovești puțin și conectezi o asemenea declarație la mizele primare ale vieții, îți dai seama că poți ajunge să locuiești în infernul pe care singur ți-l planifici. În aceste condiții, axarea pe punctul terminus și indiferența față de parcurs rămân simple mostre de ipocrizie. Să ne gândim la un bătrân care se luptă de câteva decenii cu toate bolile pământului, e țintuit la pat, n-are un picior, nu-și poate mișca mâinile, e hrănit prin perfuzii, nu mai judecă, face pe el și are în general toate șubrezeniile unei epave, dar se pregătește să-și aniverseze centenarul. Ei bine, cât valorează cu adevărat performanța vârstei, când prețul ei de zi cu zi înseamnă exclusiv suferință și mizerie? Care sunt confortul și mândria unei convenții pur biologice, în virtutea căreia nu ești declarat mort doar fiindcă încă respiri?

Vineri seara, naționala României a fost un mort înviat de neghiobiile adversarului. Tot vineri seara, naționala României a refuzat să accepte că te poți salva din mlaștina mediocrității prin demnitate. Spun asta fiindcă nimeni din anturajul ei n-a avut curajul să declare că echipa a avut o zi execrabilă. „Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănțuit”, scria cu obidă Coșbuc. Dat fiind că Ungaria a rupt certificatul de deces al României, actanții farsei de prost gust de vineri au salutat supraviețuirea și au râs după voie de versurile poetului. Sigur, demnitatea nu se cumpără de la tarabă și nu afectează coșul vieții. Însă cine trăiește în absența ei se condamnă singur la un regim de plantă. Tocmai de aceea, meciul de diseară nu se joacă doar în cheia punctelor sau a clasamentului. După ce se anunță echipa și înainte de ieșirea din vestiar, selecționerul și jucătorii s-ar putea gândi, măcar câteva clipe, la onoarea propriei profesii și existențe. În loc de „Doar rezultatul contează”, pe ecranul minții lor ar putea înflori întrebarea „Merită să ne calificăm și să râdă o lume întreagă de noi, dacă jucăm atât de prost?” Sigur, nu e o întrebare pragmatică, iar rentabilă, nici atât. Rostul ei nu se leagă de eficiență, ci de conștiința valorii și de lungul nasului.