Petre Grigoraș și Cristian Pustai se despart de Pandurii și Gaz Metan Mediaș însoțiți de două întrebări argheziene: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Chiar așa, ce i-a făcut pe doi dintre antrenorii pricepuți, onești și prețuiți din fotbalul nostru să renunțe? Și mai ales, ce i-ar fi putut convinge să rămână? E greu de răspuns altfel decât prin intuiții, bănuieli și presupuneri.
Aparent, Grigoraș și Pustai și-ar fi putut vedea de treabă la echipele de care se ocupau fără să-i deranjeze nimeni încă zece ani de-acum încolo. Nimeni n-a intrat cu bocancii și cu disprețul în viața și în meseria lor, nimeni nu i-a transformat în marionete sau brelocuri. Imaginea lor se hrănește din ceva care se cheamă prestigiul competenței. Însăși despărțirea s-a produs fără scene de teatru prost, fără ieșiri suburbane, fără puseuri de proastă creștere și resentimente.
Și-atunci? Unde trebuie căutată explicația pentru această dublă abdicare din senin? Care sunt elementele care vorbesc despre un început de criză acolo unde microbimea vedea doar concordie și liniște? Unul dintre ele ar fi rutina, deși afirmația pare valabilă doar în cazul lui Pustai. Într-un fotbal văduvit de cultura consecvenței, cinci ani și jumătate pe aceeași bancă tehnică înseamnă o eră istorică. Se prea poate ca, după un asemenea efort de coabitare și concesii reciproce, între Pustai și fotbaliștii lui să se insinueze o anume blazare contraproductivă – un lucru de negândit la Manchesterul lui Ferguson, la Arsenalul lui Wenger sau, în trecutul apropiat, la Auxerre-ul lui Guy Roux. Cât despre Grigoraș, mandatul său la Pandurii încă n-a ajuns în zona gestiunilor longevive, dar amprenta lui e atât de puternică, încât pare binișor mai veche de 2010.
Probabil însă că elementul care a grăbit (sau chiar a decis) plecarea lui Pustai și Grigoraș, silindu-i să vehiculeze clișeul „noii provocări”, a fost altul. Tocmai imaginea pe care și-au fabricat-o prin merit i-a oprit, după destule convulsii lăuntrice, să mai gireze interese private pe bani publici. Să nu uităm, și Gaz Metan, și Pandurii reprezintă entități susținute de regii autonome. Adică de bani publici. Or, cu acești bani publici s-au efectuat destule manevre de interes pur personal. Și poate că Pustai s-a săturat să-și vadă echipa docilizată subit și fără explicații când are de jucat cu anumiți adversari. La fel, poate că Grigoraș a citit în readucerea lui Vranjes, bănuit de implicare în rețelele de pariori, o reorientare a echipei la care n-a vrut să fie părtaș. Pe lângă asta, când ești pe locul doi în clasament și auzi un oficial al propriei echipe exprimându‑și sprijinul pentru adversarul aflat pe locul întâi, onoarea te obligă să ai o reacție. Iar după ce pui toate lucrurile în balanță, se întâmplă uneori să conchizi că dreptul de-a pleca, pe care un poet l-ar fi vrut în Declarația Drepturilor Omului, se transformă în obligație.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER