Prin jocuri greu descifrabile ale firii, oamenii își descoperă resurse de solidaritate în prezența răului. Năpasta funcționează perfect ca declanșator al empatiei. Seamănul ocrotit sau răsfățat de soartă provoacă în cel mai bun caz indiferență și în cel mai rău, invidie. În schimb, seamănul lovit în moalele destinului le dezleagă celorlalți baierele pungii în care stau ascunse înțelegerea, grija și tandrețea. Uraganul se vinde mai bine decât acalmia? Probabil. La fel, supărarea căzută ca trăsnetul pe aproapele tras la sorți de sus îi îndeamnă pe cei din jur la generozitate și manifestări de sprijin. Accidentul de mașină sau la antrenament trezește noblețea adormită, pe când succesul e tratat de multe ori cu lehamite. Mai simplu spus, răul ne face mai buni, în timp ce binele ne face mai răi. Pervers? În mod sigur. Neașteptat? Mai degrabă nu, dacă ne gândim că multe dintre relele pe care le-a făcut omul în istorie au fost înfăptuite în numele binelui.
Prin urmare, ne strângem mai repede, cu bandaje și oblojeli la purtător, în jurul urgisiților de-o zi, de-o lună sau de-o viață. Inundațiile, cutremurele și molimele mobilizează în regim de urgență rezervele sufletești ale supraviețuitorilor, ale celor neatinși de aripa răului. Stau lucrurile la fel și în sport? În foarte multe cazuri, da. Mircea Lucescu e doar ultimul caz dintr-o serie. Înaintea lui a fost Mihai Neșu, înaintea lui Neșu, alții și alții. Maria Cioncan a țâșnit pe prima pagină a ziarelor de sport abia după ce-a murit la o margine de drum. Grozăvia sfârșitului a popularizat-o de zece ori mai mult decât o făcuse medalia olimpică. Nedrept și trist, dar în conformitate cu subteranele prost luminate ale minții noastre, unde recunoașterea postumă a devenit obicei. Pe Mihai Neșu prea puțină lume l-a tratat cu dărnicia pe care-o merită truditorii onești. A fost nevoie de-o căzătură dramatică pentru ca lumea să-i descopere discernământul, mintea bine mobilată și sufletul. Lângă patul lui Mircea Lucescu se întinde acum promenada pe care defilează, alături de prieteni și familie, oameni care au pierdut rar prilejul de a-l jigni și de a-l contesta.
Aici nu e doar balet protocolar sau obligație de fațadă. E, în primul rând, declicul pe care-l produce răul acut, măsurabil, spectaculos (și cu vandabilitate media instantanee). Când cad blocuri și cartiere, ne repezim la cel mai apropiat centru de colectare cu pături, conserve și sticle cu apă. Când sărăcia mocnește surd lângă noi, zi de zi și ceas de ceas, găsim foarte rar butonul care acționează maneta filantropiei. Asta înseamnă că funcționăm în logica unei solidarități utile, dar incomplete. Solidaritatea se poate exprima și în marginea binelui, nu doar a răului. Ea presupune însă un lucru care a devenit, nu se știe prea bine de ce, anevoios: fructificarea facultății de-a admira. Fără interese, fără prejudecăți, fără gelozii patologice. Abia când vom ști să ieșim din bucla răului, abia când vom găsi puterea să zâmbim la succesul altuia și nu doar să-i plângem pe umăr la necaz, cu sau fără camere TV de față și discuții lăcrămos-inutile în platouri, vom dovedi că știm cu adevărat să ne strângem.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER