„Vedeți piscina aia cu instalație de nocturnă? Ei bine, cam de-acolo a marcat Bergkamp primul lui gol pentru Arsenal, cu Southampton”. În vocea lui Nick Hornby e mai mult șmirghel decât catifea. Motive? Există, cum să nu. Hornby e atât de topit după Arsenal, încât nu doar că i-a dedicat un roman („Fever Pitch”, tradus greșit la noi prin „Febra stadioanelor”), dar s-a mutat cu locuința la doi pași de Highbury. Pentru ca după o vreme să afle că Highbury o să intre sub tăvălugul dezvoltatorilor, iar echipa o să joace pe Emirates. Nick Hornby nu emigrează, dar nici nu emirează. Știe că nu poți pune stavilă progresului și că ești caraghios dacă plângi după poștalion în era TGV-ului. Dar mai știe ceva și a ales să vorbească. O face acum, când „Fever Pitch” împlinește douăzeci de ani de la primul tiraj, iar fanii lui Arsenal nu mai seamănă aproape deloc cu cei din carte.
Pe locul a ceea ce era odată stadionul Highbury, piscina cu nocturnă stă ca o bomboană turcoaz pe coliva gentrificării (acapararea zonelor citadine mai sărace de către marele capital sau de proprietarii din clasa de mijloc, urmată de reconfigurarea spațiilor pentru alte rosturi decât cele inițiale). Tribunele și peluzele au fost transformate în apartamente de lux. Highbury a devenit un exemplu de geografie urbană post-industrială în care noul nu îngroapă doar vechiul, ci și sufletul unei epoci. Pasiunea ei care înfierbântă până la mistuire și dogorește până la pârjol, pasiunea aceea din care se nasc eroi și povești, își contemplă mormântul. Pe Emirates totul e nichelat, aseptic și mirosind a proaspăt. Stadionul arată impecabil, ca ținuta lui Arsène Wenger. Și totuși, Nick Hornby tânjește după barul cu fish and chips de vizavi de Highbury, unde mai întârzia uneori Liam Brady după meciuri, fără să bea neapărat apă minerală.
Hornby nu are nostalgii nătânge și nu vrea să refacă dimensiunea proletară a fotbalului. Altul e oful lui. La cum arată acum, fotbalul jucat pe Emirates – și nu doar acolo – își anunță, de vreo douăzeci de ani, implozia. Star system-ul a cunoscut o asemenea detentă, iar drepturile TV exorbitante și injecțiile de capital ale sponsorilor au crescut atât de mult, încât afacerea e pândită de riscuri. Candoarea fotbalului stă sub teancuri de bancnote. Sigur, ăsta e mersul lucrurilor. Și, sigur, pe Emirates și-n alte locuri din Anglia se pune osul vârtos și se fuge nebunește după minge. Numai că la un moment dat, dintr-un colț de tribună, cineva o să observe că, printr-un număr de prestidigitație financiară și de PR, fotbalul a ajuns o mondenitate poleită. Lumea vine în continuare la meciuri, dar parcă e cam multă socializare. Există și febră, ce-i drept, numai că acum ea încinge doar frunțile fanilor grupați la peluză și nu se mai întinde, ca focul în păduri, pe tot stadionul.
Duminică, la Arsenal – QPR, asistența a fost îndemnată să-l aplaude pe Norman Duncan, cvasicentenarul care vine și acum la meciurile tunarilor. Nu la toate, cum făcea pe vremuri. Ce se trece sub tăcere e că de câteva ori camerele TV l-au surprins pe domnul Duncan moțăind cu capul în piept și cu ochelarii pe nas, la locul lui de pe Emirates. Gheara bătrâneții? Poate, dar nu neapărat. Norman Duncan a venit la meci fiindcă de aproape nouă decenii inima lui bate pentru Arsenal. Însă ce-a văzut în jur l-a convins că e preferabil să se retragă în oniric. Echipa era în continuare a lui, dar fotbalul părea croit din plastic. Și-atunci, fiindcă nu i-a venit să emireze, a decis să emigreze. În țara lui Morfeu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER