Fără demnitate

„Hai, măi băieți, ce Dumnezeu, ne facem de băcănie în halul
ăsta?” Discuția despre demnitatea din sportul nostru poate începe
de la aceste vorbe aruncate de Vasile Stângă handbaliștilor români
într-un time-out de oblojire a spinărilor. Ce reproșa, de fapt,
Vasile Stângă? Nu dezmembrarea naționalei, ci caracterul public al
episodului. Dacă meciul cu Spania s-ar fi jucat fără martori,
lucrurile ar fi devenit pasabile. Ce înseamnă asta? Că recursul la
demnitate este prefăcut. De ce? Fiindcă referirea vizează doar
conturul, coaja, exteriorul. Vasile Stângă nu suflă o vorbă despre
rostul lăuntric al demnității, despre blindajul pe care ea ar
trebui, într-o lume ideală, să-l ofere fiecăruia dintre noi. De
aici, pasul următor: demnitatea e terfelită și prost înțeleasă.
Sportul românesc nu prea știe s-o definească și cum să se raporteze
la ea. Ies aici la iveală carențe de lexic, dar și de caracter.
Confuzia planurilor și a sensurilor pune destui oameni fără
demnitate în situația de-a fi ahtiați după demnități.

„Demnitatea e condiția statuară a omului. În asta constă noblețea,
dar și riscul ei. Noblețea se manifestă mai ales pe fondul unor
circumstanțe precare: sărăcie demnă, bătrânețe demnă, suferință
demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al
propriei efigii.” Cuvintele sunt ale lui Andrei Pleșu, continuarea
îmi aparține. Avem reflexul de-a asocia demnitatea cu momentele de
cumpănă. În aceste condiții, demnitatea se transformă într-un
auxiliar al deznădejdii și e mereu pusă la încercare. I se testează
eficiența, la fel cum nouă ni se verifică puterea de-a rezista. Și
de fapt aici stă cuibărită eroarea. Demnitatea nu trebuie
prezentată la controalele de rutină ale vieții. Ea s-ar cuveni să
facă parte din zestrea noastră zilnică și să înlesnească oxigenarea
neîntreruptă a sufletului. Nu poți fi demn doar la nevoie: marți
între trei și șase, după ce pierzi la fotbal sau când ți se anunță
depistarea unei boli urâte.

Până în 1990, demnitatea românească a fost plasată în orizontul
supraviețuirii. Adică în condiții de perfectă anormalitate.
Demnitatea autentică nu înseamnă ostentație cocoșească, nici
simulare programată a verticalității. Ea n-are de dat extemporale
despre neclintirea în fața mizeriilor, despe răbdare stoică sau
despre întoarcerea celuilalt obraz. Demnității îi șade prost când
se trezește convocată în sesiuni extraordinare. Sensul ei real e
permanența relaxată.

Olandezul nu simte nevoia să se prefacă demn. El este pur și simplu
demn fiindcă se deplasează pe trotuare spălate zilnic cu detergent,
nu plasează plicuri în spitale și trăiește într-un stat fără
apucături piraterești. Condiția predilectă a demnității e
normalitatea, nu criza. Sigur, România nu seamănă cu nicio țară a
lumii, cum singură clamează. De aceea, și demnității i se rezervă
aici un tratament aparte: ea devine pretextul unei orgii retorice
în marginea unor fapte care nu țin de sport, ci de agende mafiote.
Ne amintim de demnitate abia când îi constatăm dispariția.
Și-atunci organizăm un bocet cum scrie la carte, gata să găsim al
nu știu câtelea moment zero și să ștergem cu buretele tot ce-a
fost. Numai că asta nu e demnitate, ci amnezie impusă. Demnitatea
se află la confluența curajului cu onoarea, nu în complicitățile de
famiglie în care membrii își fac cu ochiul, sfidează și comandă
execuții.