Fără scutire

Cam cu o jumătate de an în urmă, pe distanța a două săptămâni, Serbia realiza ceea ce baschetbaliștii ei numesc o „triță”. Novak Djokovic câștiga la Flushing Meadows, iar naționalele de volei masculin și feminin deveneau campioane europene. Recolta și revolta sunt două gemene pe care diferența de o consoană le-a cimentat în lupta cu timpul, geopolitica și prejudecățile. Se poate ghici în fiecare succes al unui sportiv sârb un fel de tiflă peste nasul celor care îi consideră țara o periferie violentă a continentului, un ferment pentru scandal, sadism organizat, orgii etilice și spirit sangvinar. „Nu suntem chiar așa, și oricum nu purtăm vină pentru excesele semenilor”, par să spună în cor, de pe treptele deceniilor, Monica Seles și Veselin Vujovic, Sinisa Mihajlovic și Dejan Savic, Vlade Divac și Dragutin Topic.

Alaltăieri, Serbia a fost aproape de încă o „triță”, de data asta pe durata unei jumătăți de zi, în varianta tenis plus polo plus handbal. S-au opus handbaliștii danezi, clar mai buni în finala de la Belgrad. Oricum, bilanțul e fabulos pentru o țară care, trecută prin război și convulsii, are acum o populație și o suprafață cam de trei ori mai mici decât ale pașnicei și tihnitei Românii. Cel mai comod e să invoci lirica virilă a nației de războinici, așa cum se întâmplă de fiecare dată când tentația facilului te oprește să cauți alte explicații. Or fi sârbii amatori de delicatese marțiale, o fi nația clădită pe calapodul beligeranței perpetue, conform clișeelor mestecate și azi de admiratori și opozanți deopotrivă, dar cauzele succeselor sârbești în sport vin din altă parte. Și tot de-acolo pleacă și forța de autoresuscitare a unui Djokovic despre care știința încă n-a stabilit câte vieți are în pieptul pe care și-l lovește cu pumnul în clipele de eliberare.

Bine, bine, dar de unde? Poate nu neapărat dintr-un sistem construit în sprijinul performanței (se poate obiecta că Seles s-a perfecționat în America, la uzinele Nick Bollettieri, iar Djokovic în Germania, la academia lui Nikola Pilic). În mod sigur, însă, din școală. Într-o vreme când principala formă de exercițiu fizic al copiilor e mișcarea cursorului pe monitor, sportul din școlile sârbești nu face niciun fel de concesii. Se bate mingea organizat și există sporturi obligatorii, care nu sunt văzute drept umplutura unui catalog unde crăiese sunt științele exacte și limba maternă. Dacă în România dispensarea de sport e de ani buni procedeu tradițional („Nu ți-ai scos scutire? Bă, da’ prost ești”), în Serbia sportul din școli adună și rafinează energii, cu urmări care se văd în timp. Iar urmările înseamnă triumfuri, dar nu numai. Mai înseamnă coagularea solidarității și a identității individuale sau de grup. Nu e o întâmplare că sârbii au excelat mereu la jocurile de echipă, după cum nici apariția unor figuri de calibrul lui Seles sau Djokovic nu poartă amprenta hazardului. Marea școală de volei, baschet, handbal, polo sau chiar fotbal a sârbilor nu s-a ivit din nimic. Totul a început în clasă și pe terenul de sport al școlii. Unde copiii se prezintă fără scutire. Unde aleargă, transpiră, se mai încaieră, își zdrelesc genunchii și se gândesc mai mult la forehandul lui Djokovic decât la cursorul computerului.