Fotbaliteratură

Avem motive să comparăm un meci frumos cu un roman bun? Fără îndoială. Merităm rugul disprețului pentru o asemenea erezie? Nici vorbă, câtă vreme fotbalul face parte din cultură. Sigur, vorba lui Noica – „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit” – n-ar putea să suporte echivalări în registrul fotbalului fără ironii și priviri dojenitoare, dacă nu descalificante. „Ai atâtea vieți câte meciuri ai văzut” ar face din spectator un eșec biped, o făptură avariată neuronal și incapabilă să-și vertebreze destinul. E înțelept să ne scuturăm totuși de prejudecăți, mai ales că există oameni care au văzut mii de meciuri și au citit mii de cărți. Dacă-i întrebi, oamenii ăștia îți pot spune că există epopei și în fotbal, la fel cum există ratări și în literatură. Un Liverpool – Milan, un Manchester – Real, un România – Argentina sau chiar un Dinamo – Foresta sunt categoric subiecte de roman. Și se vor găsi oricând scriitori, cu sau fără premii, gata să le preschimbe fazele în capitole. După cum se vor găsi oricând celebrități ale scrisului gata să se ridice de la birou și să devină suporteri. Bernard Pivot a arbitrat cândva un triunghiular literar-fotbalistic în care musafirii lui au vorbit despre Real, Juventus și Tottenham. Numele musafirilor? Mario Vargas Llosa, Umberto Eco și Salman Rushdie.

Barcelona – Real de duminică a dat încă o mână de ajutor la înfrățirea fotbalului cu literatura – adică la cimentarea fotbaliteraturii. Știm scorul, știm marcatorii, ținem minte palpitul și arbitrul. Atâta doar că Barcelona – Real, ca toate spectacolele care ni se înfig în minte și în suflet, declanșează în noi pofta irepresibilă de-a întocmi clasamente, de-a vedea totul în cheia comparațiilor ferme și-a superlativelor. E explicabil, e firesc, dar e în același timp neproductiv. N-are noimă să-ți petreci nouăzeci de minute din viață căutând argumente pro-Messi sau pro-Ronaldo, dansând pe muzica lui „cel mai cel dintre cei mai cei”. Nici măcar literatura comparată nu compară în adevăratul sens al cuvântului. Ea deslușește afilieri, influențe și modele comune, nu face muncă de ordonare ierarhică. Și pe bună dreptate. La ce bun să-l cocoți pe X sau Y în vârful unei piramide validate strict de propriile preferințe, umori și antipatii? La ce bun să conchizi că strugurele e mai gustos decât cireașa, că Bach te înalță mai grabnic decât Haydn, că Shakespeare sună mai bine decât Dante? La ce bun să devii un fabricant de topuri în loc să-ți deschizi porii spre bucuriile vieții?

Am trăit un weekend al fotbaliteraturii, asta contează. Un weekend început cu delicatesa lui Bawab și continuat cu lovitura liberă a lui Predescu în linia Juninho Pernambucano (poftim, iar comparăm), cu evadările din calapod ale lui Ibrahimovic și, firește, cu Barcelona – Real. Se știe, fiecare dintre protagoniștii iconici a înscris de două ori. Dar oare numai asta s-a petrecut pe Camp Nou? Ce spuneți de felul cum a trimis Váldez mingea afară pentru oblojirea lui Ronaldo, când Barcelona era în criză de timp și Realul refuzase întreruperea? Dar de prietenia dintre Casillas și Xavi Hernandez, capabilă să treacă dincolo de orice rivalitate? Dar de fulgerul în bară al lui Montoya din ultimele minute sau de pasa lui Özil de la golul doi al Realului? Are vreo importanță care dintre clipele acestea a fost mai frumoasă? N-aș spune. Când ai sub ochi așa ceva, când fotbaliteratura îți ocupă viața și îți curăță sângele, nu-ți rămâne decât să te gândești la versul lui Keats din „Endymion”: „A thing of beauty is a joy for ever” („Eternă bucurie-i frumusețea”). Restul e zgomot, balast și furtună recoltată după semănatul vântului.