Goguain

L-am boscorodit cu osârdie, măcinat de grija pe care-o simt de
obicei în fața talentului: aceea ca posesorul lui să nu-și devină
sieși dușman. L-am arătat cu degetul de la confluența a două
rezonabile sentimente suportericești: iritarea și speranța. Am
sperat să citească tot ce s-a scris critic despre el, pentru ca pe
urmă să se răzvrătească prin joc împotriva celor care i-au imputat
una și alta. M-am încăpățânat să descifrez în felul cum lovește
mingea iscălitura care-l desparte pe truditor de artist. Ronțăit de
exasperare, am răbufnit cu o jumătate de an în urmă și l-am acuzat
că se lasă prins în mrejele suficienței. Am pus pe hârtie câteva
cuvinte – printre altele, „onoare” și „obraz” – în fața cărora șira
trebuie să se îndrepte, iar îmbujorarea să certifice instalarea
unei stinghereli vinovate. Tot atunci, cu nervii franjuri și
unghiile roase până la cot, am strecurat promisiunea unui supranume
răsplătitor pentru când va fi să fie. Iar pe urmă am așteptat.
Uneori mi s-a părut că deslușesc un licăr, un semn al ieșirii din
tunel. Alteori am recăzut în bombăneală obidită și am atârnat
eșarfa în cui cu degetele tremurând nervos. Încă o păcăleală. Încă
o porție de sânge îndoit cu otravă. Încă o după-amiază risipită în
nădejdi anemice și cețuri mov.

Acum pot în fine să scriu cu majuscule supranumele promis atunci
într-o paranteză: GOGUAIN. Admit, nu e cine știe ce: o simplă
scorneală așezată la răspântia a două destine. Unul de pictor,
altul de fotbalist. Goguain e, ați ghicit, Dorin Goga. Dar ce anume
te poate aduce pe tine, suporter lucid și om cu țiglele pe casă, în
delir rapsodic și gângurire omagială după un meci cu o stafie?
Chiar atât de mare e flama? Chiar atât de violetă flacăra? De unde
și până unde un amplasament de o asemenea înălțime și o companie de
o asemenea sonoritate (Gauguin + Higuain)? Judicioase întrebări. Ar
merita un răspuns elaborat ca o disertație și convingător ca un
jurământ. În locul lui, nu pot să pun decât reluarea golului patru
al meciului cu Universitatea Craiova, cu mingea plutind spre vinclu
ca pasărea spre cuib, după un dribling șmecher și un un-doi aproape
invizibil. Iar pe post de ramă a tabloului, câteva amintiri din
același registru: golul cu Gaz Metan de acum două etape, cel cu
Politehnica Iași din campionatul trecut și chiar și păianjenul
refuzat de arbitru din meciul cu Anderlecht.

Ce reiese de aici? O vocație tipică pictorilor și toreadorilor,
argentinieni sau nu, care greșesc arena și devin fotbaliști. Un fel
de-a arde etapele și de-a trece la visatul cu ochii deschiși. Un
pariu ludic cu tribuna. Un estetism care se lasă ghicit nu doar în
gestul de pe urmă, ci și în pregătirea lui. Golul de alaltăieri al
lui Goga seamănă deopotrivă cu un tablou și cu o fluturare de spadă
în zi de coridă. Jucat cum trebuie, fotbalul iese din țara lui și
colonizează alte teritorii. Paul Gauguin a umblat ani buni după un
paradis tropical în care să-și vindece depresia. Gonzalo Higuain a
pipăit grumazul multor victime înainte să fie exilat la infirmerie.
Dorin Goga, alias Goguain, are penelul primului și crampoanele
celui de-al doilea. Totul e să nu se oprească din lucru ca să-și
contemple tușele. Iubindu-se mai puțin, ne va da voie să-l iubim
mai mult.