Hoinari pe loc

Pe hipodrom sau în cavalcadă, prăbușirea unui cal vorbește despre tristețea și maiestuozitatea înfrângerii. Când animalul cade secerat, ordinea lumii se tulbură. Deposedat de libertate, calul rămâne un uriaș fragil, pe care, nu se știe cum, îl simți gol pe dinăuntru. El ajunge la mâna și la mila omului – accesoriu de western, mijloc de transport sau partener în sporturi unde e nevoie de biciușcă și de cubulețe de zahăr. Dresarea unui cal e triumful cruzimii (funcționale sau gratuite) asupra splendorii fără zăgaz, un film în care răul câștigă și culege aplauze. Iar povestea curge, cu lentoare de lacrimă, ori de câte ori te uiți în ochii unui cal. Mâhnirea umedă pe care-o găsești acolo vorbește despre alungarea din paradis, despre neputință și captivitate.

În volumul de eseuri „Celebrări”, Michel Tournier evocă un episod petrecut la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Pe 3 ianuarie 1889, un Friedrich Nietzsche ulcerat de milă și revoltă se aruncă la gâtul unui cal zvântat în bătaie de vizitiul lui în Piața Alberto din Torino. E singurul gest posibil în fața puseului de bestialitate. Întâmplarea îmi stăruie în minte pe când mașina în care mă aflu cotește spre Sâmbăta de Jos, unde se găsește herghelia de cai lipițani care conferă faimă locului. Încerc din răsputeri să mă gândesc la altceva, dar nu reușesc. Îmi mobilizez memoria pentru decupaje cu cai liberi. Degeaba. Prin minte îmi defilează galopul de la Ascot, vegheat cândva de ochii reginei, vitejiile pistolărești ale lui John Wayne și detaliile de film istoric unde șaua de pe bidiviu e o operă de marochinărie, broderie și orfevrărie.
Ce mă așteptam să găsesc în sâmbăta când am fost la Sâmbăta? Cai lăsați să zburde, coame umflate de vânt, siluete lansate în noblețea galopului. Ce am găsit? Un pluton de arătări blazate, care parcă uitaseră până și logica simplă a fornăitului. Spectre strânse sub un acoperiș mohorât. Chipuri pe a căror catifea lucioasă ghicești ceva din paragina locului – un castel neglijat, ca atâtea altele de-a lungul și de-a latul României. Caii de la Sâmbăta au ajuns niște hoinari pe loc, pe care cine trece pe-acolo îi poate închiria pentru mici răsfățuri sau fantezii de conjunctură.

Există vreo legătură între rândurile acestea și sport? Mai degrabă nu. Poate însă că, printre clasamente, medalii și transferuri, cineva își va aminti că sportul celebrează până la urmă libertatea. Și că un cal închis într-o zi frumoasă e un atentat la libertate. Fără schije și titluri bubuitoare pe prima pagină. Dar cu cicatrice pe care nici măcar timpul nu le va putea face să dispară.