Iertare, dar nu plâng

O jale adâncă înfioară râul, ramul și saltelele de la Izvorani. Se scot din sertar formulele clasice de parastas sportiv: dezastru, istorie neagră, contraperformanță. După treizeci de ani, gimnastica românească se întoarce fără nicio medalie de la Campionatul Mondial. Alarmă, urgie, potop. Ce ne facem, fetelor? Pe unde scoatem cămașa, băieți? Ce s-a întâmplat, onorat corp de antrenori? Fiecare întrebare ține în spate ciorchini de nemulțumire populară, căci așa ne‑am lăsat obișnuiți: să așteptăm mereu flori, intonări de imnuri, extaz și promisiuni pentru mai mult și mai bine. Suntem un public dresat să creadă într-un sport care seamănă la rândul lui cu dresura. Și seamănă bine. Pândim împreună zăhărelul, ne ferim împreună de bici. Noi, publicul, pentru a întreține fantasma că are și România un sector unde se poate clasa deasupra celorlalți. Ei, sportivii, pentru a da un sens sacrificiului. Merită oare? Sincer, nu cred. Dar nu asta e important.

S-a întrerupt superstiția folclorică în virtutea căreia prezența în sala de antrenament a cuplului Bellu-Bitang garantează medalii? Posibil. Au grevat schimbările din codul de punctaj randamentul sportivilor noștri mai mult decât pe al altora? Și asta e posibil. Au fost accidentările în lanț ghinion sadea? Din nou, posibil. După cum e la fel de posibil ca loturile să fi simțit nevoia unor „locomotive” tinere și valide, așa cum Ponor și Drăgulescu au fost în deceniul trecut, nu și în prezentul. Însă poate că până la urmă, după ce se vor căuta și găsi toate explicațiile eșecului, vom avea un puseu de rezonabilitate. Asta nu înseamnă blazare tâmpă, de genul „dacă toată țara merge prost, de ce-ar merge gimnastica bine?”, ci acceptarea unui lucru greu de acceptat: că nu întorsul cu mâna goală de acum e neobișnuit, ci vagonul de medalii din ultimele trei decenii. Performanța măsurabilă în kilograme de aur la gât e normală în dictaturile de extracție asiatică sau în țările mari, cu bază de selecție uriașă și condiții de pregătire + recuperare impecabile. Altfel, vorbim de fachirism cu sechele anatomice sau de forțarea necuviincioasă a destinului.

Sună aiurea și nepatriotic? Iertare. Ar trebui să fiu mâhnit, îngrijorat sau acid în verdicte? Îmi pare rău, n-am cum. Nu pot să reneg azi ceea ce am scris de câteva ori: că sunt incapabil de emoții în marginea unui sport care se trage din circ. Nu vibrez la gloria medaliaților. Am făcut-o pe vremea Nadiei, dar atunci eram un copil în care elanul și mândria țineau loc de informație și judecată. Acum nu mă mai pot uita la un concurs de gimnastică din câteva motive. Unul e simțul ridicolului, care mă oprește să asist la un fapt de sport căruia nu-i cunosc bine regulile și subtilitățile. Altul e biografia avariată a sportivilor, copii transformați în marionete și privați cu bună știință de bucurii și copilărie. Al treilea îi vizează pe părinții acestor copii, care își tratează odraslele ca pe niște acrobați delegați să-i scape de foame. În fine, al patrulea se leagă de oasele frânte, buletinele falsificate și pastilele de oprire a creșterii care însoțesc (navetând între realitate și coșmar) carierele gimnaștilor. Vă scandalizează cuvintele acestea? Căutați o poză cu Oana Petrovschi, un reportaj despre Sabina Cojocar sau un interviu cu Alexandra Marinescu. Și mai vorbim după. Dacă vă mai arde.