Iulian, normalul

Pare stupid să elogiezi normalitatea. O fi părând, dar nu e. Presa și, împinsă de ea, ochii publicului vânează stridențe, eructații belicoase, amenințări, chipuri congestionate și excese patologice. Or, se știe, când anormalul devine regulă, normalitatea ocupă alveola excepției. În sport și nu numai. Etapă de etapă, fotbalul din Liga 1 spune povestea unui naufragiu fără sfârșit. Rezultate măsluite, meciuri stricate de arbitri, portari gafeuri, atacanți ratangii, fundași cu licență în ortopedia fără anestezic, obrăznicături corigente și la gramatica performanței, nu doar la a limbii române. Consacrarea provizoriului pe post de soluție trainică și a interimatului cu irizări de veșnicie. În plus, un festival de injurii, calomnieri, ponegriri și tembelisme pe care autocenzura nu le poate stăvili fiindcă nu mai există. Când libertatea expresiei se confundă cu dreptul de-a spune oricând orice despre oricine, e momentul să ne facem griji. Și să conchidem că, dacă vrem să fim europeni, s-ar cuveni să ne dezbărăm de metehnele zooropenilor. N-ai voie să te comporți ca într-o menajerie și să pretinzi apoi tratament de Camera Lorzilor.

Într-o pădure de zgomote, e foarte greu să mai găsești sunetul. Într-un vălmășag de răsteli, glasul ponderat se pierde lesne și reapare greu. Ștampilată de Teo Crăciunescu, Cristian Balaj și ce se va mai fi întâmplat la Steaua-Rapid (scriu articolul cu ore bune înaintea meciului), ultima etapă a avut totuși, ascuns într-un pliu de weekend, dramul de normalitate care face posibilă iluzia însănătoșirii. Iar el a luat duminică după-amiază chipul lui Iulian Popa, fotbalist care joacă foarte bine la FC Brașov, după ce sezonul trecut jucase foarte bine la Voința Sibiu. Iulian Popa nu are ifose de primadonă, nici tendința de-a se îndrăgosti de sine după un gol, fie el și o mândrețe, ca în meciul cu FC Vaslui. Are, în schimb, prețuire pentru echilibru, bună-cuviință și profesionalism. Are, de asemenea, o stăpânire a limbii române care-l recomandă ca meditator pentru destui ziariști, nu neapărat de sport.

Iulian Popa a venit la microfon după FC Brașov-FC Vaslui și a evitat cele două capcane în care cad de obicei fotbaliștii: împăunarea și excesul de modestie. După câteva răspunsuri la întrebările reporterului de teren, Popa a privit în cameră și a dedicat golul pe care-l marcase lui Ionuț Badea, antrenorul de până mai ieri al brașovenilor. Aparent, am asistat la o simplă delimitare de destinatarii tradiționali în asemenea împrejurări – iubita, mama, băiețelul care tocmai a împlinit un an, soția, familia în general. În realitate, cuvintele lui Iulian Popa au fost mai mult decât o plecăciune retorică – omagierea unui tehnician onest și inteligent. În ele s-a furișat, pentru cine știe să asculte, reproșul la adresa unor decidenți umorali și pripiți, a unor despoți de hârtie creponată, cărora averile și condiția de patron le garantează dreptul de-a privi viața prin lentila bunului-plac.