Justițiarul nedrept

Despre greșelile de arbitraj ale lui Alexandru Tudor se pot scrie teze de doctorat. Sigur, Tudor nu e singurul arbitru care ia decizii anapoda, deși felul cum acordă sau refuză lovituri de la unsprezece metri îl face greu de confundat. Și totuși, nu doar erorile de plasament sau de citire a regulamentului îl expun pe Alexandru Tudor protestelor și judecăților sumare. Când ieși din imediatul unui meci arbitrat de Tudor, când nu mai cântărești grame și nu mai calculezi procente de ajutor, îți dai seama că nedreptatea acestui împărțitor al dreptății depășește un meci, un scor sau un loc în clasament. De aici și nedumerirea criticilor care își încep obiecțiile prin deja clasicizatul „Îl știam un om integru”. Marea problemă a lui Alexandru Tudor nu e favorizarea lui Dinamo, a Stelei sau a altcuiva. Marea problemă a lui Alexandru Tudor este defavorizarea fotbalului. Transformarea lui într-o anexă de uz personal, într-un element de recuzită menit să-l pună în valoare pe ecran panoramic, într-o sală plină de producători de film care caută cu febrilitate Eroul.

Există două lucruri care cotizează la consolidarea acestei impresii. Primul este prezumția de infailibilitate pe care Alexandru Tudor o întreține față de propria persoană. Or, se știe, oamenii care eșuează cel mai lesne și cel mai sonor sunt cei care cred despre ei înșiși că nu pot greși. Psihologii susțin că iubirea de sine e o proteză utilă pentru orice ființă umană. O fi, numai că transformarea …ei în pârjol narcisist are efecte devastatatoare. Iar Alexandru Tudor plătește, la fiecare apariție, tribut îndrăgostirii de sine. El urcă nerăbdător pe soclu și se postează statuar deasupra celorlalți, privind lumea de la altitudinea unui Superman cu jambiere și fluier. L-ați văzut vreodată recunoscându-și (eventual regretându-și) greșelile? Nu, nu e cazul. L-ați văzut, în schimb, disculpându-se și dovedind că toată lumea e oarbă sau neștiutoare și doar el impecabil? O, da. În arhivele memoriei se păstrează și acum turneul de dezvinovățire de acum doi-trei ani, când Alexandru Tudor a colindat posturile de televiziune înarmat cu o casetă prin care voia să conteste evidența și să iasă basma curată, deși greșelile lui erau limpezi ca lumina zilei.

Al doilea element prin care Alexandru Tudor dezavantajează fotbalul este teatralitatea excesivă a prestațiilor. Uniforma lui de etapă nu îmbracă un arbitru, ci un complex uman alcătuit din Regele Solomon, cavalerul Pardaillan, judecătorul Roy Bean și Tudor Vladimirescu. Fiecare gest pare pregătit cu atenție la oglindă, fiecare mișcare sugerează un antrenament cu gândul la public. Alexandru Tudor nu suportă ideea că arbitrul trebuie să se vadă și să se audă puțin. Nu, el pur și simplu confiscă scena și se așază mereu în snopul de lumină al reflectoarelor. Idealul lui e prim-planul etern. Fiecare celulă a corpului său iradiază fermitate spectaculoasă, nicidecum discreție și abstragere din peisaj. Alexandru Tudor viețuiește ferecat în convingerea că lumea vine la fotbal ca să-i vadă brațul de cremene, privirile de laser și certitudinile de beton. Tot ce poți obține în acest caz ca arbitru e rețeta smintirii, însoțită sau nu de fluierături și bănuieli. Fotbalul în acest caz nu mai e slujit, ci folosit. Și are astfel parte de nedreptatea supremă tocmai din partea unui om desemnat să împartă dreptatea.