Cuvintele seamănă, lumile pe care le descriu diferă. Gesta pierde o literă și devine gest. Gesta versifică eroismul cavalerilor medievali, gestul deschide ușa spre sentiment. „Cântecul lui Roland”, cea mai învolburată gestă din literatura Franței, vorbește în decasilabe sau alexandrini despre pasiune și onoare. Despre prietenie și sacrificiu.
Despre trădare și putere. „Cântecul lui Roland Garros”, piesa care se joacă la Paris de prin anii douăzeci ai secolului trecut, confirmă supraviețuirea cavalerilor. Roland și Olivier, luptătorii din vechime ai lui Carol cel Mare la Roncevaux, renasc în toți finaliștii de turneu, indiferent cum îi cheamă: John și Björn, Rod și Ken, Stan și Manuel, Ilie și Jimmy, Guillermo și Adriano, Mats și Yannick, Pete și Andre, Ivan și Boris, Stefan și Henry. Cavalerii de-atunci se băteau cu un dușman comun. Cei de azi, prieteni la rândul lor, leagănă iluzia că luptă unul împotriva celuilalt, dându-și seama abia după ani și ani că altul fusese de fapt adversarul. Că luptaseră împotriva cuiva care avea multe chipuri și o singură identitate.
Adversarul acela a fost în tribuna de la Roland Garros și duminică seara, când Nadal s-a lăsat în genunchi după ultima greșeală neforțată a lui Federer. Camerele de televiziune l-au găsit în mai multe locuri, valsând ubicuu pe sub ochii noștri. Fie îmbătrânit, cu ochelari de soare, costum și distincție castiliană, fie îmbrăcat lejer și surâzând fără griji. Fie coliliu, fie roșcovan. Fie rotofei, fie gracil. De fiecare dată când se știa privit, își lipea fulgerător o mască pe figură. În pauzele dintre mingi, când Nadal nu mai icnea și Federer nu-și mai trecea mâna peste frunte ca pentru a izgoni un gând amar, te trezeai că personajul din tribună împrumuta aerul de redneck al lui Courier, mutrița de gigolo reciclat a lui Kuerten, obrajii lui Manolo Santana, nasul lui Kodes sau ochii lui Pietrangeli. Ba mai făcea și glume, alegând uneori chipuri feminine: Evonne Goolagong, Iva Majoli, Mary Pierce. Îl priveai pe personajul acesta misterios, simțeai că-ți crește o chitară sub braț și te puneai pe cântat alături de Alifantis: „Diseară poștalionul aduce-un domn de seamă, / Un călător de vază și-un hoțoman de soi. / Aduce Timpul, domnul pe care nicio vamă / Nu l-ar putea vreodată întoarce înapoi.”
Mister dezlegat. Împotriva lui au luptat în realitate Nadal și Federer. Împotriva timpului, așa cum s-a ascuns el în ridurile Martinei Navratilova sau în cearcănele lui Marat Safin. Împotriva acestui tocător imbatabil, care așchiază fără preget amintiri, povești și cariere. Sportivul poate schița două forme de opoziție în fața unui asemenea adversar: trofeul arătat după izbândă și prietenia. Roland al lui Charlemagne avea o sabie pe nume Durendal, care spinteca neostoit. Armele de la Roland Garros, ținute un pic altfel decât pentru rostul lor firesc, aduc oarecum a chitare. Și te provoacă să îmblânzești ferocitatea timpului, cântându-i măreția și smulgându-i, poate, astfel, concesia gloriei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER