Meșteșugul bucuriei cuviincioase

Iasmin Latovlevici e vinovat. Erezia lui constă în recuperarea unui obicei: acela de-a te bucura ca pe maidanele primilor ani de joacă la marcarea unui gol. Întoarcerea în spațiul adamic al fotbalului, clătirea minții în apa copilăriei, plonjonul în ludicul fără precauții, toate acestea trec drept păcate în ochii inclemenților care cred că lumea e croită din rictus, bosumflare și încruntătură. Păcat. Oricine are dreptul – ba chiar datoria – de a-și pune memoria la treabă când nu e sigur pe reacții și verdicte. Iar selecționerul Victor Pițurcă are ținere de minte, așa cum o dovedesc revanșele luate peste timp. Ei bine, dacă și-ar folosi memoria și ar coborî la brațul ei în adâncurile propriei copilării, selecționerul și-ar aminti că, în fotbalul de pe malul gârlei pe care l-a jucat la fel ca noi, înscrierea unui gol nu înseamnă doar euforie de-o clipă, ci și persiflarea adversarului. Scoțând limba spre el, dându-i cu tifla, făcându-i sâc și așa mai departe.

Bine, dar fotbalul profesionist n-are a face cu gârla și presupune anumite rigori, vor obiecta avocații selecționerului. Perfect. Atunci poate că n-ar fi rău ca munca de solemnizare să înceapă de la celălalt capăt al scalei. De la marcatorii de goluri care-și sărbătoresc izbânda înjurând birjărește, de morți și dumnezei, sau răcnindu-și ambițiile sexuale cu pumnul strâns și ochii injectați. Sunt pe ecrane și pe stadioane etapă de etapă, iar când le citești pe buze, roșește smântâna în borcan de jenă. Pe ei nu-i vede selecționerul? Iar dacă-i vede, nu i se pare potrivit să-și exerseze severitatea asupra lor? Să-i învețe că nu se cuvine ca, după ce înscrii, să te comporți de parcă ți-ar fi luat foc casa, ți s-ar fi furat mașina și te-ar fi înșelat nevasta?

Până când selecționerul va neglija și aceste întrebări, să convenim totuși că e nevoie de-o reformare a atitudinii celor care înscriu goluri. A celor care ne poartă, prin bufonadele lor, înapoi în timp, la momentul când fotbalul era o joacă veselă, eventual o probă de orgoliu de grup. E nevoie, altfel spus, de un un ghid de bune practici pentru Latovlevici și alți nelegiuiți ca el. E nevoie de un meșteșug al bucuriei cuviincioase. Fie-mi permisă, în acest caz, o variantă de lucru. Imediat după înscrierea golului, marcatorul trebuie să asume o postură țeapănă, controlându-și musculatura facială și având grijă ca nimic din gesticulația lui să nu perturbe aerul din jur. Manifestările euforice sunt interzise cu desăvârșire. Pentru golurile din foarfecă, mai pretențioase din punct de vedere tehnic, marcatorului i se îngăduie să facă o reverență în direcția spectatorilor, dar asta numai după ce strânge consolator mâna portarului. Pentru golurile simple, se recomandă o expresie elegiacă, de poet parnasian căruia i se refuză publicarea. În cazul unui autogol, căpitanul echipei beneficiare va solicita un microfon și va recita, de la centrul terenului, un catren din lirica de solidaritate a lumii. Dacă marcatorul va înscrie în ultimele cinci minute ale meciului, de la stația de amplificare a stadionului se vor auzi câteva măsuri dintr-un recviem sau dintr-un marș funebru. În picioare, cu buzele cusute și ochii înlăcrimați, spectatorii vor păstra un moment de reculegere pentru plasa perforată și vor asigura echipa încasatoare de compasiunea lor neabătută. Sau, mă rog, abătută, dar nepieritoare.

Va fi un fotbal fără clovni. Ne vom drapa în mantia ursuzlâcului și vom aprinde focul sub rug. Iar apoi îi vom prăji pe vinovați, cu gândul la un panseu morbid: „Singurul lucru pe care au știut să-l gătească englezii a fost Ioana d”Arc”.