Mințiți-mă, plătesc

„Măreața incertitudine a sportului”, despre care gângurea liric Pierre de Coubertin, e în pericol. Împins în fundătura absurdului, sportul riscă să devină propriul lui antonim. E vorba din ce în ce mai puțin de onoare, simț etic și fair play. E vorba tot mai des de corupție, trafic de conștiințe și tranzacționism sălbatic. Niciun detergent nu poate să asigure albirea bruscă a sportului. Rețelele de pariori stăpânesc fenomenul, din Singapore în Croația și din Malayezia în Turcia. La rândul lui, dopingul permite unor inși cu magiun în sânge și mustăți crescute compensator în locul sânilor să fie zei marțea și pacienți joia. Sponsorii dictează acolo unde ar trebui să se audă vocea rațiunii și decizia antrenorului (a se vedea cazul Ronaldo la finala CM de fotbal din 1998). Se apără sportul în vreun fel? Da, prin campanii de semnalare a primejdiei, prin apeluri de conștiință, prin mecanisme de monitorizare. Au aceste măsuri vreun efect? Cum să nu. Chiar două: victimele se înfășoară în impresia eficienței, răufăcătorii se umflă de râs.

Cu trei luni în urmă, la o reuniune a Consiliului Europei, Michel Platini și-a exprimat punctul de vedere mai deschis decât o făcuse cu alte prilejuri. Însoțit el însuși de umbra anumitor bănuieli, Platini a vorbit despre instituționalizarea fraudei, despre spălarea de bani și despre organizațiile de tip mafiot. El a deplâns viciile și ambiguitățile codului de procedură penală din unele țări, văzând aici spărtura prin care șuvoiul infracționalității curge nestingherit. „Fotbalul și sportul european se tem”, a declarat Platini. „Trucarea rezultatelor a ajuns un fenomen de masă și se leagă direct de activitățile caselor de pariuri.” André-Noël Chaker, fost medaliat olimpic, astăzi director al unui departament de dezvoltare și autor de cărți, l-a completat cu o informație seacă: numai în Europa există peste cincisprezece mii de agenții clandestine de pariuri. Spre a nu mai vorbi de Caraibe, Asia și cele două Americi.

Asta înseamnă că sportul trebuie supus unei deparazitări îndelungate și dureroase. 2011 este anul în care poliția are douăzeci și patru de anchete în curs de desfășurare pornind de la neregulile campionatelor naționale de fotbal din Coreea de Sud, Austria, Italia, Grecia etc. Nimeni nu știe dacă și când se va opri tsunami-ul blaturilor binecuvântate de pariori. Încă nu s-a stins gălăgia provocată de cazul Dinamo Zagreb-Olympique Lyonnais și au ieșit la iveală găinăriile rețelei italiene care l-a prins în ochiuri pe Cristiano Doni. Caruselul se învârte, cu încărcătura lui de șantajiști și proxeneți ai sportului. Singurul curat – a se citi „naiv”, a se citi „prost” – rămâne publicul. Așa cum e el, excesiv și bădăran, frivol și violent, pătimaș și radical în sentințe. În tribună sau la televizor, iarna sau vara, el plătește cu propria candoare dreptul de-a fi mințit. Dacă pentru caracatițele cu brațe lungi sportul e prelungirea unei farse, publicul vede aici doar supraviețuirea unei iluzii: aceea că sportul ajută o lume strâmbă să se îndrepte. E dreptul lui să vâneze himere și să creadă că, dacă va întinde mâna, va atinge linia orizontului. E dreptul lui să se trezească visând și să viseze că s-a trezit.