Noi, da!

„Generații secate se sting, / Tinerii râd către stelele reci, /
Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare
poteci?”

Tinerimea de acum trei-patru decenii îngâna cu ochii duși strofa
aceasta, mestecând lacrimi și nădejdi. Era vară în sufletul
romanticilor de la cenaclu, toamnă afară, iarnă în vocea Andei
Călugăreanu și revoltă în mintea lui Labiș. Era vremea lui „Noi,
nu!”, parola frondeurilor și legământul celor agasați de convenții.
Era 1977, anul cu două cutremure: cel din martie și cel de pe
stadionul Ghencea. Era un noiembrie în care, fără să spună versuri,
o nouă generație se pregătea de stingere. Deși n-ai fi zis, după
cum începuse totul. Pe mișcătoarele poteci ale calificării, Vigu
prinsese în minutul 3 un șut care destrămase idilele arahnide din
vinclul lui Borota. Pastelul succesului prindea contur. Argentina
era aproape. Mâna destinului alungase pasărea cu clonț de rubin,
obsesia mortuară a poetului care văzuse moartea căprioarei. „Noi,
da!”, tălăzuia mulțimea, la gândul întâlnirii de peste vară cu
Luque, Bettega, Dirceu sau Pezzey. „Noi, da!”, scandau în peluză
puștanii care în noaptea trecută murmuraseră „Noi, nu!” cu privirea
fixată asupra corzilor de chitară ciupite de Anda.

Ce-a urmat se știe. Una dintre nebuniile maxime ale fotbalului. Un
4-6 prin care sârbii au arătat că trecuseră prin Labiș și aflaseră
că nu era voie să-ți pierzi credința în izbândă. După o oră și
jumătate de haos, suspiciuni și blesteme, din poezie rămăsese doar
titlul. Generația secată a lui Iordănescu, Dudu Georgescu, Sameș,
Cheran, Dumitru, Sătmăreanu II și Costică Zamfir se uita la stelele
reci ale Iugoslaviei fără alte cuvinte pe buze decât „Noi, nu!”.
Noi nu mergem la Mondialul din Argentina. Noi nu suntem în stare să
batem acasă chiar dacă am condus cu 3-2 la pauză. Noi nu putem
obține măcar un egal la București în fața echipei pe care am
potcovit-o la Zagreb, pe Maksimir. Plăcile tectonice din Ghencea au
fost zgâlțâite atunci de un șmecher de douăzeci și doi de ani, cu
nas de vultur și zâmbet de gondolier, care știe când să ia acutele
serenadei. Tipul a debutat chiar în ziua aceea însorită de
noiembrie înfigând trei cuțite în pieptul lui Țețe Moraru și
anunțând că e gata pentru export. Anul trecut, „France Football” a
văzut în el pe cel mai bun fotbalist care a jucat vreodată la Paris
Saint-Germain. Înaintea lui Djorkaeff, Ronaldinho, George Weah și
Luis Fernandez.

I se spune „Pape”, dar lumea îl știe drept Safet Susic. Un fel de
Hagi al Bosniei, o combinație de scamator și ucigaș care a
incendiat meciuri și i-a dat pe portari cu fruntea de pământ sau de
bare. Acum, Susic se pregătește să înghesuie România pe Bilino
Polje din Zenica, unde superstiția invincibilității se combină cu
isteria tribunelor care-ți urlă în creier. „E meciul unei
generații”, șoptește Marica, schițând avanpremiera meciului.
Corect, dar incomplet. E meciul unei generații deprinse cu „Noi,
nu!”. E meciul unei generații care a ieșit în lume doar la Euro
2008 și care nici acolo n-a stârnit regrete la eliminare. E meciul
unei generații care, arătând prozaic, nu are acces la poezie. E
meciul unei generații care se pregătește la rândul ei de stingere.
Înainte de-a râde către stelele reci, generația asta mai are de
făcut un singur lucru: să-și folosească orgoliul pe post de
combustibil al răzvrătirii. Ar fi singura noastră șansă să ieșim la
cenaclu sâmbătă noaptea și să strigăm „Noi, da!”. Ar fi singura
metodă de înviere a căprioarei.