Din loc în loc, lângă un balcon de fier forjat, pe un perete gălbui sau prinse de garduri metalice, plăcuțele fixate una sub alta anunță schimbarea. Avenida de Los Deportes a devenit Avenida Iker Casillas. Esteban Parro, primarul orașului-suburbie Móstoles, se aferează ca în preajma unei decernări de Nobel, ține un discurs, îndeamnă asistența să aplaude, strânge mâini și transpiră de emoție, cu toată răcoarea de afară. Lângă el, Iker Casillas surâde oarecum stingherit de amploarea protocolului. „Iker e o oglindă în care copiii noștri se privesc zi de zi”, patetizează edilul. Ovațiile se înalță din jurul fotbalistului și ies din Móstoles, ca un stol programat să zboare spre Madrid, iar de acolo oriunde.
Înaintea acestei amintiri, o alta. Real pierde într-un meci eliminatoriu din Liga Campionilor și camera TV se oprește asupra lui Casillas. Acolo ea dă peste un amestec înduioșător de orgoliu, îmbufnare și candoare copilărească, peste o ținută a dezamăgirii cum nu se vede foarte des în sport, peste durerea conținută anevoie, dar demn. Iar comentatorul simte nevoia să apese pedala emoției: „Are și tristețea măreția ei”. Casillas se întoarce spre public și aplaudă cu palmele deasupra capului. „Îmi pare rău, altădată”, pare să fie mesajul. Lumea uită de decepție și răspunde. E firesc să se întâmple așa. Nu-i poți refuza momentul de solidaritate unui om care primește bucuria și necazul cu atâta lipsă de vedetism.
Acum, Casillas e confiscat de statistici și târât în contabilitatea fotbalului. A împlinit șase sute de meciuri la Real Madrid și deja se fac tot felul de pronosticuri pe seama lui: câte recorduri o să mai doboare, câți colegi o să mai depășească etc. Contează chiar atât de mult lucrurile astea? Pentru obsedații de ierarhii și cifre, categoric. Pentru ceilalți, mai puțin. Asta fiindcă Iker Casillas nu e doar un campion la toate nivelurile. Dincolo de parade, reflexe și sute de meciuri, lucrul care atrage la el e deplina curtoazie în care trăiește fotbalul. N-am văzut de foarte mult timp un jucător atât de prevenitor cu adversarii, atât de manierat chiar și în clipele de tensiune, atât de grijuliu ca meciul să nu se încheie cu o înjurătură, ci cu o strângere de mână.
Pe o stradă din Móstoles, plimbarea încetează să fie consum de calorii sau tactică de amorez. Sigur, nici pelerinaj la statuia bunei-creșteri nu se poate numi. Nu putem fi atât de teatrali și ridicoli. Însă când intri pe fosta Avenida de los Deportes, actuala Avenida Iker Casillas, simți că aerul care-ți pătrunde în nări e ceva mai pur ca în alte locuri. Poate că e o iluzie. Poate că primarul Esteban Parro a făcut o scamatorie cu iz alpin. Sau poate că – mai știi? – e pur și simplu mirosul curățeniei, așa cum se degajă el, zi de zi și meci de meci, din porii lui Casillas.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER