Dublin e un oraș unde nu există străini, ci doar prieteni pe care n-ai apucat să-i cunoști. Așa îți spun toți, începând cu ghizii autobuzelor care fac turul turistic al orașului și sfârșind cu cârciumarii de la O’Donoghue’s, The Hairy Lemon, Shenahan’s sau Cuckoo’s Nest. Și așa e. Însă Dublin nu înseamnă doar prietenie, muzică, baruri și literatură. Efervescența vieții de aici mai are două componente: umorul cu vedere spre sine și fotbalul. Autoironia irlandeză cutreieră peste tot, inclusiv în Muzeul de Istorie Naturală, căruia localnicii îi spun „The Dead Zoo”. Iar când dă peste fotbal, autoironia devine devastatoare. Dovadă, anunțul care îmbracă vitrinele a sute de magazine: „Vă dăm toți banii înapoi pentru ce ați cumpărat de aici dacă Irlanda se califică din grupă”.
De pe Podul Beckett la monumentul lui Parnell, din Drumcondra la Trinity College și, evident, în toate barurile, domnește consensul. Irlanda joacă fotbalul cel mai prost de la Euro și are zero șanse de calificare. O știe trifoiul, o știe harpa, o știe până și statuia lui Molly Malone. Și o știe orice irlandez, nu neapărat din Dublin. În Galway și Limerick, în Athlone și Clondalkin lucrurile sunt la fel de limpezi, chiar și când mintea se încețoșează sub asaltul halbelor. Irlanda iese la luptă sub pavăza superstiției și a statisticii. Selecționerul Trapattoni s-a născut de ziua Sfântului Patrick, ceea ce-l califică automat pentru postura de agent al providenței în insula de smarald. Pe de altă parte, Irlanda n-a pierdut niciodată primul meci de la turneele finale ale europenelor, așa că problema e rezolvată.
Din fericire, jocul mizerabil al Irlandei îți dă prilejul să te concentrezi asupra lucrului care merită cu adevărat atenție: publicul irlandez. Cel din tribune, așa cum ți-l livrează transmisia TV, și cel din barul în care te uiți la meci. Aici e miza, nu în săriturile la cap ale lui Andrews, în faulturile lui Dunne sau în prezența celebrilor inutili Given, Keane și Duff. Înaintea meciului, sub o cortină de apă, se aude ceva care amenință să rupă stadionul. Galeria detonează „Amhrán na Bfiann” („Cântecul soldaților”), imnul care erupe în gaelic din vreo douăzeci de mii de piepturi. Ce se petrece după aceea pe teren e inconsistent și uneori stânjenitor, de acord. În schimb, ce se întâmplă dincolo de gazon are magnitudine de seism și noblețe de blazon străvechi. Golul irlandezilor cutremură mormântul lui Swift din Saint Patrick’s Cathedral și declanșează plânsetul nou-născuților din maternitatea Rotunda. Fiindcă, oricât de prost l-ar juca, fotbalul e pentru irlandezi doar războiul în care se țese un basm despre eroism și identitate, despre trecut și speranță, despre mândrie și cer.
Sfârșitul meciului asigură publicului aceeași pendulare între ironie și muzică. Lângă mine, în penumbra barului, un irlandez deghizat în „leprechaun”, spiridușul din legendele locului, inventează la repezeală un nume vexant, Crapattoni, și sughite acru: Trap is crap („rahat” în engleză). În tribunele din Poznan, galeria se refugiază în istorie și cântă „The Fields of Athenry” sub ploaie. Bun, și? Nicio vorbă despre Croația?
Of, nu. Din două motive. Primul: soarta m-a dus la Dublin, nu la Zagreb. Al doilea: despre Croația se va mai scrie, pe când Irlanda a ieșit din competiție chiar din clipa intrării. Rog înțelegere.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER