Oglinda

În toate sondajele de profil din România, fotbalul adună superlative. El devine capitala sporturilor fiindcă e cel mai comentat, cel mai simplu, cel mai ușor de povestit, cel mai dramatic. Paradoxal, cu cât aerul lui are un indice de poluare mai ridicat, cu atât distanța dintre el și restul sporturilor crește. Fotbalul e văzut peste tot în România, de la Horodiștea la Baziaș, drept un teatru al pasiunilor fulminante. Nicăieri în sport nu se amestecă atât de bine eroii și ticăloșii, sângele și flegma, mafia și justițiarii de operetă, naționalismul și bucuria tribală. Niciun alt sport din România nu-și strânge privitorii la cârciumă, în parc sau în piață cu atâta lejeritate și economie de mijloace (vă închipuiți cum ar arăta chibițarea unui meci de hochei?). Niciun alt sport nu deține cheia ludică a fotbalului.

E meritat locul pe care-l ocupă fotbalul în preferințele sportive ale românilor? Fără îndoială, dar nu din motivele de mai sus, care, înainte de-a lua telefericul spre legendă, își petrec o parte din viață în muzeul clișeelor. Fotbalul se impune dintr-o cauză mult mai simplă: e sportul care răspunde cel mai plastic slăbiciunilor, metehnelor și obsesiilor noastre. El are o doză de relativ sau arbitrar pe care n-o găsești în tenis, baschet sau volei. Chiar dacă, prin absurd, fotbalul nu ne-ar plăcea, am rămâne prizonierii lui, fiindcă e sportul în care ne simțim cel mai bine. E băltoaca în care apa nu se răcește niciodată, smârcul nostru de uz intern, balonul nostru cu aer clocit. Dacă în fața altor sporturi nivelul nostru de exigență nu coboară, în privința fotbalului devenim concesivi cât ai bate din palme. Promitem mereu să nu ne mai uităm la păcăleli județene camuflate în meciuri de Liga I, dar ne întoarcem după fiecare gest de revoltă a cărui speranță de viață e cât a unei halbe de bere. Ne găsiți la televizor (mai des) și pe stadion (mai rar), gata să mai dăm o șansă, gata să mai suportăm o dezamăgire, gata să mai girăm un cuib de impostori, diletanți sau ipocriți.

De unde dragostea aceasta pentru singurul sport în care se simulează și se trage de timp? Tocmai de-aici, din extrema lui permisivitate. Fotbalul livrează alibiul tacticii unor manifestări care vorbesc de fapt despre dorința noastră de-a păcăli, de-a arăta altfel decât suntem în realitate, de-a mistifica. Nicăieri altundeva nu te poți ține de cap când ești lovit la gleznă. Nicăieri altundeva nu poți deveni arhitect al antijocului. Nicăieri altundeva nu poți hamletiza la umbra mingii. Dacă ne uităm mai atent, vedem că pe craniul lui Yorick apar petice sau buline. Strategia de seducție a fotbalului pornește din vulnerabilitatea celor care-l urmăresc. Ne place fotbalul fiindcă ne uităm la el ca la o oglindă capabilă de foraje. Vedem în fotbal ceea ce stă de fapt înăuntrul nostru, sub un rând de chei și trei straturi de protecție. Vedem teatru, circ și melodramă.