E acolo, pe bancă, gata să îmbărbăteze, să bată pe umăr sau să sufle un pont. Nu vine la interviuri. Și-a trăit gloria și știe că acum e timpul celorlalți. Uneori un zâmbet îi luminează obrazul, alteori pune stavilă tristeții. Din când în când, îl fulgeră o idee de care s-ar descotorosi dacă ar ști cum: oamenii buni sunt vulnerabili. Plămada de soi nu garantează un destin astral. Viața e câteodată o damă perversă, care-i răspunde omului cumsecade cu șicane, mofturi și cumpene. Uite-așa, fără explicații și fandări filozofice. Faci bine și te trezești tratat rău. Pur și simplu.
A fost unul dintre fotbaliștii profund serioși ai anilor nouăzeci. A jucat unde i s-a cerut și a ales mereu rolul furnicii din balada lui La Fontaine. A robotit mai mult decât a sedus, transformându-se în reazem al fanteziștilor care puteau broda nestingherit. Și-a jucat cărțile la vedere și nu s-a priceput să trișeze. A greșit uneori și a câștigat mai puțin decât ar fi fost corect. Faptul că n-a lăsat ochii în jos și că s-a ridicat după toate croșeele vieții l-a îndreptățit să spere că, la un moment dat, soarele va sparge cortina de nori.
În mod normal, meschinăriile, ghinioanele și brutalitățile te acresc. Într-un meci de Cupa Campionilor, scoțianul Souness era să-l rupă în două pe omul nostru (Souness încercase deja ceva asemănător cu dinamovistul Movilă și, nemulțumit de dimensiunea pagubelor, se hotărâse să persevereze). La meciul Argentina – România din 1990, Maradona i-a luat tricoul la sfârșitul meciului și l-a aruncat pe jos. Adversarul l-a ridicat din iarbă și l-a schimbat tăcut cu tricoul lui Batista, pe când zeul rotofei al Argentinei îl căuta din priviri pe omologul Hagi. După un an, în Turcia, un ins furios l-a așchiat fără milă și l-a trimis la chirurgie. Cu niște ani în urmă, s-a îmbolnăvit grav și a suportat o operație pe creier. Ajunge, nu?
Paradoxal, necazurile nu i-au atrofiat bunătatea lui Iosif Rotariu, ci i-au potențat-o. Un om călcat de câteva ori în picioare – la propriu și la figurat – a ales să nu răspundă prin resentiment, ci prin noblețe. Andrei Pleșu a spus cândva că e imposibil să-ți construiești viața pe un icter. Probabil că Rotariu nu l-a auzit. Oricum, n-a avut nevoie. S-a comportat nu doar ca un sufletist, redând demnitate și drept la viață unor urgisiți, ci și ca un bărbat care a văzut îndeaproape cum arată suferința și spaima. Rotariu a adoptat doi copii – ultima, o fetiță tratată cu sălbăticie de cea care ar fi trebuit în mod normal s-o răsfețe: bunica. Fostul fotbalist a apelat la solidaritate și – fapt remarcabil – a găsit-o. Unde se aștepta, la foștii colegi, și unde poate că n-ar fi îndrăznit s-o caute, în pliurile unor suflete pe care le judecăm, uneori pripit, doar după hainele pe care le poartă și după cărțile pe care nu le citesc.
Mai e puțin și începe campionatul. Pe banca lui Poli, secundul Iosif Rotariu speră la un succes aniversar. Acasă, nădejdile lui capătă alte contururi. Indiferent unde-l întâlniți, indiferent dacă-l cunoașteți sau nu, puteți să-i strângeți mâna și să-i spuneți doar atât: ești un om bun.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER