Onoare = Valoare = Zero

Disprețul pentru cuvinte și adevăr îi pune pe oameni în situația de-a face declarații care li se întorc împotrivă. Veche de secole, meteahna are o răspândire democratică, de la politicieni la directori de fabrici și de la sindicaliști la arbitri. „FSN nu se va transforma în partid și nu va candida la alegeri”, a susținut Ion Iliescu la începutul lui 1990. La trei săptămâni de la emiterea asigurării, FSN s-a transformat în partid și a candidat la alegeri. Cariera declarațiilor contrazise ulterior de realitate a cunoscut de atunci o detentă mai amplă ca oricând în România. Mistificarea a devenit procedeu de rutină. „Trebuie să plecăm de la premisa că a fi arbitru este echivalent cu a fi un om de onoare, un om cinstit”. Iată un alt mesaj, purtător de încărcătură nobilă. Autorul lui este Radu Petrescu, arbitru cu un palmares al distorsionării surprinzător de voluminos pentru vârsta lui fragedă. Cum se mariază profesiunea de credință cu profesiunea s-a văzut nu doar duminică la prânz, ci în destule alte meciuri franjurate de acest tenor al trișului. Lângă el se încadrează impecabil asistentul Cristian Nica și intervenția lui deformatoare de sâmbătă.

Declarațiile ascund mai mult decât dezvăluie, după cum ne învață ipocrizia diplomatică. Lucrul acesta a fost asimilat fără cusur de secundul lui CFR Cluj, Francisc Dican, rostitorul unei enormități care îi va fi curentat, pesemne, chiar și pe conducătorii echipei: „Deciziile arbitrului au fost perfect regulamentare”. Atenție, nu regulamentare, ci perfect regulamentare. Orbirea nu e, în cazul ăsta, un accident anatomic, ci o formă a rea-voinței care se plimbă la braț cu măsluirea. Numai că declarațiile sfidătoare și arbitrajele teleghidate (în care absolventul de Drept Radu Petrescu își poate susține oricând doctoratul) sunt doar un palier al fraudei. Deasupra lui se află ceva cel puțin la fel de grav: lipsa de onoare a fotbaliștilor. Nu contează cum îi cheamă și unde joacă. Singurul lucru relevant aici e disponibilitatea neîntreruptă pentru câștigul necinstit, pentru ciupeală, pentru găinăria măruntă, la capătul căreia îi faci cu ochiul complicelui. Și în continuarea căruia te așteaptă un succes fad în țară, urmat de eșecuri crâncene când ieși în fotbalul adevărat.

Zilele trecute, batjocura la adresa ideii de luptă dreaptă a luat numele lui Mihai Costea și Beto. Altădată ea s-a chemat altfel, dar consecințele au fost aceleași: rezultate proaste, valoare nulă și credibilitate ioc. Pe când antrena în Insulele Feroe, Ion Geolgău povestea că nu reușea să-și convingă jucătorii să cadă în careu pentru cerșirea penalty-ului. „Păi de ce să cădem, dacă nu ne-a făcut nimeni nimic?”, întrebau ușor nedumeriți fotbaliștii. Anii au trecut și, aparent fără legătură, Oțelul se pregătește să-și încheie parcursul din Liga Campionilor cu zero puncte din șase meciuri. (O echipă compusă din pianiști clorotici, antropologi septuagenari și filozofi palizi n-ar fi obținut mai puțin.) Campionatul câștigat cu sprijinul arbitrilor nu putea avea altă consecință. Zmeii sintetici de uz intern ies dintre granițe și pierd în fața oricui le iese în cale. Când onoarea e zero, iar valoarea e la nivelul onoarei, rezultatele nu au cum să fie altele. Și nici n-ar fi corect.