Adlai E. Stevenson, fost candidat la președinția Americii de trei ori, a spus cândva despre editori că sunt „acei oameni care despart grâul de neghină și apoi publică neghina”. Chiar dacă îi viza pe editorii de ziare, vorba lui Stevenson li s-a potrivit și editorilor de carte. Flerul lor proverbial a dat chix de multe ori, ceea ce a făcut ca opere importante să fie întâmpinate inițial cu mefiență și lipsă de chef. Mai pe scurt, să fie respinse. Editori cu pedigree și portofoliu au luftat caraghios în fața porții, chit că primiseră pase sclipitoare de la autorii care le puseseră manuscrisele pe birou. Proasta judecată i-a făcut să risipească ocaziile, în loc să marcheze.
Există în prezent antologii ale refuzurilor celebre, care strâng laolaltă zeci de șuturi cu stângul în dreptul. Iată câteva dintre ele: „E imposibil să vinzi povești cu animale în America” (despre „Ferma animalelor” de George Orwell). „O carte copleșitor de grețoasă chiar și pentru un freudian destupat, un vis nevrotic cu ochii deschiși. Propun îngroparea manuscrisului timp de o mie de ani sub un pietroi” (despre „Lolita” de Vladimir Nabokov). „Autorul se chinuie să fie amuzant, ba chiar satiric, dar nu reușește. O aiureală” (despre „Catch 22” de Joseph Heller). „O fantezie absurdă și neinteresantă, plicticoasă și stupidă” (despre „Împăratul muștelor” de William Golding). „De nepublicat și de absolut de netradus” (despre „Cartea de nisip” de Jorge Luis Borges).
Din echipa respinșilor celebri au mai făcut parte, printre alții, Henry James, Irving Stone, Sylvia Plath, Marcel Proust, Emily Dickinson, Oscar Wilde, D.H. Lawrence, Norman Mailer etc. Toți aceștia au fost victime ale lipsei de viziune, pripelii, ignoranței și obtuzității. Citite astăzi la rece, respingerile de acest gen produc surâsuri. Atunci, ele au scufundat multe nădejdi și au frânt aripi după aripi. Or, literatura fiind întrucâtva înrudită cu fotbalul, era normal ca episoade asemănătoare să se producă și pe teren sau la marginea lui. Așa cum au existat scriitori ascunși în întuneric de orbirea editorilor, tot așa au existat antrenori torpilați de îngâmfarea și umorile patronilor. Un caz a rămas în istorie, deși de la consumarea lui au trecut câteva decenii.
În anul de grație 1978, domnul William Todd, președintele clubului scoțian de fotbal St. Mirren, a dispus concedierea antrenorului pentru „lipsa calităților manageriale”. Antrenorul-manager, un brunet de treizeci și șapte de ani, a încercat să-și caute dreptatea într-un tribunal de muncă, dar fără succes. La proces, domnul Todd s-a înconjurat de martori care au confirmat că antrenorul nu era doar lipsit de tact și pricepere, ci și meschin și imatur. Nu suporta să fie contrazis, transformase disciplina în religie și nu admitea ca vreuna dintre ideile lui să fie supuse dezbaterii. Democrația rămăsese o vocabulă utilă pentru discursuri publice, campanii electorale și întâlniri cu diplomați. Brunetul era un autocrat feroce, iar asta i-a grăbit plecarea de la St. Mirren. Trântind ușa clubului, el n-a mai auzit suspinul de ușurare al asupriților. S-a suit în mașină, și-a azvârlit nervos o lamă de chewing gum în gură și a luat-o din loc încins de-o furie mai grea ca a clanurilor de pe vremea lui William Wallace.
Iată-ne acum în 2011. Între timp, brunetul fără calități manageriale a albit cu folos. Tocmai se pregătește să sărbătorească un sfert de secol pe banca lui Manchester United și să mai câștige un titlu de campion. În ultima zi a anului, când va împlini șaptezeci de ani, va fi zgârcit cu petrecerile. Un whisky-două, un cântec intonat în cor de prieteni, guma de mestecat în gură și fuga la antrenament. Echipa joacă pe 2 ianuarie, iar Alex Ferguson nu suportă banca din fața casei, depoul, garajul și în general locurile unde stai și nu faci nimic.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER