În plin comunism, un dirijor român s-a așezat de-a curmezișul propagandei oficiale și a lăsat să-i scape o nedumerire: Dacă la ei (în capitalism) e atât de rău, iar la noi atât de bine, de ce la noi e atât de rău, iar la ei atât de bine? Întrebarea nu viza gustul pentru paradox al românilor, ci alte două sporturi de masă: fuga de realitate și negarea evidenței. Între timp, clopotul ideologic s-a făcut țăndări și banda cu aplauze înregistrate a ajuns la muzeu, însă năravul mințirii de sine s-a păstrat. Iar agenții de marketing ai campionatului intern de fotbal îl folosesc fără jenă și îmbujorare. Cum? În principal, în trei feluri.
În primul rând, arborând cu fiecare prilej pancarta pe care scrie „Avem un campionat dat naibii”, dedesubtul căreia se înșiră precizările: e cea mai strânsă competiție din ultimii nu se știe câți ani, niciodată n-am mai avut cinci echipe care trag la titlu, uitați-vă cum joacă echipele mici contra echipelor mari (care-or fi acelea?) etc. Doar orbii cu intenție și candizii incurabili nu observă scamatoria prin care diverși oratori de bodegă pun semnul egal între echilibru și valoare.
A doua formă de vopsire a campionatului presupune raportarea la alte felii din tortul vieții românești. Ori de câte ori dovezile despre mediocritatea echipelor și a jucătorilor îi încolțesc pe trâmbițașii fotbalului, unul dintre ei flutură pseudoargumentul comparației: „Față de cum arată alte domenii de activitate din țară, fotbalul se prezintă bine, fraților”. Ajunge să te uiți la fotbalul din Argentina și Brazilia ca să demontezi o asemenea năzbâtie, gata să decoleze oricând de pe buzele sofiștilor care au abandonat seralul.
În fine, a treia metodă aduce în scenă căinarea fățarnică a altor campionate. Rezultatul: un nou luft de gândire, îmbrăcat de data asta în straiele degradării continentale. Altfel spus, nici la alții nu-i mai bine. Cine sunt „alții”? Italienii, cu un campionat în picaj valoric în ultimii ani, olandezii, unde e tot cam ca la noi (ha!), francezii, care nu mai produc nimic notabil de un deceniu (ha ha!), spaniolii și englezii, ale căror edificii nu se sprijină pe sisteme proiectate atent, ci pe uriașe acumulări de datorii (ha ha ha!).
Și-atunci revin la vorbele dirijorului mucalit: dacă la ei e atât de rău și la noi atât de bine, de ce…? De ce nu se mai pune problema vreunui transfer serios al unui fotbalist român într-unul dintre campionatele occidentale? De ce distanța dintre Bumba și Grozav pe de-o parte și Muniain și Aurtenetxe pe de alta se măsoară în ani-lumină? De ce vestita școală națională de antrenori nu lansează anual măcar două promisiuni autentice? În fond și la urma urmelor, de ce nu găsim alt aliment mai hrănitor decât iluziile pentru organismul slăbit al fotbalului? Accept că există în vârful acestei piramide a eșecului destui oameni care nu se tem de Dumnezeu. Dar nu le e frică nici de inaniție?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER