Pescar de amintiri

De ce mai stau? Ce așteaptă? Nu-și dau seama că s-a terminat? Întrebări de copil nerăbdător, care fuge de la ore ca să vadă meciul, dar nu pricepe căpoșenia publicului. Un manifest colectiv, răcnit în silabe sacadate, umple aerul. Până și curajoșii din copaci urlă ținându-se de crengi. Singurele care nu participă la tărăboi sunt reclamele de pe margine: Loto, Loz în plic, Pronoexpres, ADAS, Articole de uz casnic și gospodăresc. Deh, suntem în 1974. E minutul 85, e 0-0, iar în tur a fost 2-0 pentru adversari, niște turci înfipți, care bubuie ostășește mingile dincolo de centru, cu mintea la ceas și la calificare. Mai poți să faci ceva? Sigur, poți să încerci, dar vine un moment când simțul ridicolului îți spune că e cazul să te astâmperi. Mai ales că turcii au un fotbal neconcesiv și agasant, în care ideea tactică de bază e deșurubarea mentală a adversarului.

Printre ai noștri se distinge însă chiar și acum, când criza de timp e cât China, căpitanul de echipă. Un cinciar princiar, dacă acceptați aliterația într-o lume unde regii și kaiserii încă nu explodaseră inflaționist. Un pasator de clasă, cu dribling și cu ochii pe sus. Din ideile lui și din râvna celorlalți, neverosimilul prinde contur. (Cum era sloganul? „Fiți rezonabili, cereți imposibilul”.) În câteva minute se face 2-0, prin două vincluri stângi fără ripostă. Resemnații care apucaseră să plece de pe stadion, nu mulți la număr, roșesc de jenă. Iar meciul curge mai departe spre poarta turcului Sabri. Mateescu recuperează, Hârlab merită premiul pentru sârguință, Papuc iese la combinații, Gyorffi are demaraje de sprinter, Șerbănoiu joacă dantelat, Kadar ascunde o bazookă în picior pentru momentele de șut și toți așteaptă inițiativele căpitanului. Iar căpitanul produce faza de la golul trei, al calificării, după ce suportă un fault de roșu și o obstrucție pe distanța a cinci secunde. Se termină Steagul – Beșiktaș 3-2, scor general.
Duminică seară, înainte de FC Brașov – Rapid, căpitanul de atunci a ieșit din nou pe gazon, costumat în haina pensionarului trecut prin viață, boli și cumpene. Urmașii lui joacă în bleu, deși echipa se numea Steagul Roșu, iar culorile clubului sunt – azi ca și ieri – galbenul și negrul. Nu mai are mult până la șaptezeci de ani și pare un pic stingher de atenția care i se acordă, laolaltă cu buchetul de flori și o diplomă. E invitat să dea lovitura de începere. Acceptă și lovește mingea ușor, dându-și seama abia după aceea că a rămas singur la centru. Buga sau cine trebuia să preia a plecat pentru momentul de grup al echipei, lăsându-l de izbeliște pe sărbătorit. Așa se întâmplă uneori, oamenii fideli devin neobservabili tocmai fiindcă viața li se confundă cu o echipă, un tricou și un teren. Nu e grav, nu e dramatic, e doar puțin trist. La fel ca omul nostru, care pornește spre margine cu apele melancoliei jucându-i în pupile. Pescuind pesemne o pasă sau o fentă din iazul amintirilor.

Să fiți sănătos și senin, Nicolae Pescaru. Și să nu puneți la suflet graba celorlalți. Răbdarea e însoțitoarea înțelepciunii, spune Sfântul Augustin. Ei bine, nu cereți înțelepciune lumii. Și nici răbdare. Răbdarea, a decretat cândva un mucalit, este ceea ce apreciezi la șoferul din spatele tău și detești la cel din față. Țineți minte asta. Și drum bun pe autostrada omenirii.