„Amor fati”? Haida-de! Mai ușor cu Nietzsche pe patul de spital. A se slăbi cu filozofia paradoxului tragic, cu sau fără adieri de Marc Aureliu. În fond și la urma urmelor, cum să-l îndemni pe bolnav să-și iubească destinul, când destinul îi joacă asemenea renghiuri? Cum să-i spui unui tânăr șubrezit că e dator nu numai să accepte ce i se întâmplă, dar să se și bucure pe deasupra? Și mai ales cum să-l convingi că pierderea și suferința sunt dovezi că ești totuși aici, în lumea asta, unde mai ai de sperat, de strâns din dinți, de trăit? Să fim sinceri, nu prea ai cum. E greu să găsești consolări pentru un băiat de douăzeci și doi de ani, căruia i se împuținează zestrea organ cu organ și accident cu accident. E crâncen să-i fii părinte, iubită, prieten sau coleg. Și să-ți storci creierii, doar-doar oi potrivi câteva vorbe de îmbărbătare care să nu sune fals, care să nu te facă pe tine să roșești, iar pe el să dea ochii peste cap.
Ce faci totuși când viața te transformă în chibiț al unei drame? În ce fel îi arăți lui Dumitru Paul miezul alb din deșertul negru? Indiferent ce-ți iese pe gură sau de sub condei, riști să fii considerat cinic, neghiob sau lipsit de tact. Îți vine să-i spui: „Fruntea sus și mulțumește-i lui Dumnezeu. La vârsta ta, Cristi Neamțu, tot portar și el, n-a avut atâta noroc și a murit.” Însă ceva te face să-ți înghiți vorbele. Nu știi ce poate să se întâmple de la o oră la alta în corpul unui băiat fără splină și cu un singur rinichi. Și nici nu vrei să auzi, dinspre patul de suferință, întrebări în care se amestecă revolta și blasfemia, întrebări care-ți clatină temeliile și-ți fac ferfeniță lumea îmbelșugată în certitudini nu atât pământești, cât mai cu seamă celeste. („Ce Dumnezeu e acela care te lasă de izbeliște?”)
Sigur, poți să te strecori lângă Dumitru Paul și să încerci să-i descrețești fruntea pe care durerea a săpat tranșee. Însă îți trebuie o mare doză de ne-simțire (a se citi „insensibilitate”, nu „mârlănie”) ca să faci așa ceva. Chit că, într-un fel pervers, e ispititor. Și reziști anevoie tentației de a-i spune lui, suferindului, că există sportivi care au avut impresia că semnează un pact faustic, când de fapt n-au făcut altceva decât să dea lumii un prilej să se distreze. „Mi-aș da brațul drept ca să mă întorc în poarta Angliei”, a cugetat vestitul Peter Shilton într-un moment de penurie neuronală. „Mi-aș da o mână ca să fiu ambidextru”, l-a însoțit, de dincolo de ocean, teribilul antrenor și jucător de baseball Yogi Berra.
Aici însă, alături de Dumitru Paul, cuvintele intră la loc în teaca tăcerii. Simpla lor folosire e un risc. Fiindcă ai de-a face cu un tânăr lovit și neputincios. Un băiat care promisese, prin cele patru penaltyuri apărate într-o finală de juniorat, să reînnoade tradiția portarilor capabili de transă. Așa ar fi trebuit să împingă Dumitru Paul ușa notorietății, nu trecând dintr-un spital în altul. S-ar fi cuvenit să-i aclamăm paradele, nu să-i deplângem ghinionul. Să-i scandăm numele, nu să-i ținem pumnii pentru viață, pentru firescul ei. „Amor fati”? Iubire față de soartă? Trebuie să fii Nietzsche ca să poți propovădui una ca asta și Superman ca s-o poți practica. Dumitru Paul nu are o asemenea anvergură. El e doar un învins al clipei căruia lumea îi dorește să iasă învingător ani și decenii de-acum încolo.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER