Djorkaeff, Roche, Le Guen, Susic, Fernandez, Makélélé, Guérin, Leonardo, Raï, Simone, Pauleta, Gallardo, Ronaldinho, plus alți o sută. Lista sună bine și marchează contrastul dintre ce a fost și ce este. Apăsarea trecutului încovoaie umeri și gârbovește până și alcătuirile cele mai falnice. Așa e mereu și pretutindeni. Așa e mai cu seamă în locurile unde prezentul stă sub bănuiala epigonismului. Așa e, prin urmare, și la Paris, unde PSG acceptă azi concesii de negândit altădată și face revelionul într-un avion cu destinația Doha. Numele stadionului pe care joacă PSG e mult peste spectacolele găzduite. Lumea din tribune murmură că Parc des Princes a devenit loc de refugiu pentru o echipă încremenită într-o postură deloc princiară, ci mai degrabă subalternă, de partener de antrenament pentru Olympique Lyonnais, Bordeaux sau – quelle horreur, quel sacrilège! – Olympique Marseille. Trebuie făcut ceva. Repede, ferm și cu lăzi de euro pe masă.
Proiectul PSG 2012 se dezvoltă în cheia acestei răzvrătiri față de un destin suficient. Dar ramificațiile lui sunt ceva mai complicate și depășesc relația cu trecutul. Carlo Ancelotti și Javier Pastore, oamenii-reper ai noului PSG, trebuie să depună garanție pentru alte două lucruri. Primul este confirmarea ideii că forța investițională de sorginte islamică aduce nu doar sporuri de marketing, ci și succese în ierarhii. Specialiștii se vor grăbi să observe că PSG calcă pe urmele lui Manchester City și ale Málagăi, alte cluburi care au constatat că banii nu numai că n-au miros, dar n-au nici religie. Sigur, ritmul de evoluție și scara rezultatelor diferă. City începe să spere la titlu în Anglia, pe când Málaga se poate lăuda deocamdată mai degrabă cu masaje psihologice decât cu un suiș vertiginos în clasament. (E aici, de fapt, diferența dintre David Silva, Aguero, Dzeko și Nasri, pe de o parte, și Van Nistelrooy, JoaquÃn, Cazorla și Mathjisen, pe de alta). Cu siguranță că PSG, antrenată acum de un italian, visează deja la detenta echipei lui Roberto Mancini.
Al doilea lucru pus în discuție e însăși reabilitarea Parisului fotbalistic. Parisul e una dintre puținele capitale (administrative sau doar fotbalistice) din țările cu fotbal solid unde există o singură echipă de luat în calcul. Așezat lângă Londra, Madrid, Roma, Istanbul, Lisabona, Manchester, Milano, Liverpool sau Barcelona, Parisul și-a pierdut statutul de oraș-lumină. Or, așa ceva nu se îndură ușor și nu se tolerează mult. Alături de trecut, mândria obligă Parisul să se trezească din amorțeală. Parizienii pot accepta destule neplăceri, mai puțin bucătăria proastă, femeile urâte și mediocritatea. Alianța dintre banii Qatarului, flerul lui Ancelotti și talentul lui Pastore (sigur, lipsește elementul francez, dar alibiul globalizării e acoperitor) trebuie să producă un efect comparabil cu intonarea „Marseillezei” pe un milion de voci. În așa fel încât primii curentați să fie chiar rivalii de pe Stade Vélodrôme, deși acesta e, vorba lui De Gaulle când a văzut scris „Moarte proștilor!” pe un gard, „un vaste programme”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER