Punem iar ceasul?

„Am primit o lecție despre ce înseamnă să crezi că lucrurile ți se cuvin”, a murmurat antrenorul scoțian Andy Robinson după ultimul eseu al lui Simon Danielli. Pe Rugby Park din Invercargill vântul aducea mirozne dinspre Shetland, la București lumina nu ieșise din culcuș. O sfârșeală dulce și un parapon amar se pregăteau de nuntă. Un pumn proptit în brațul fotoliului, un icnet înciudat, un început de sudalmă, un picior pe care te abții în ultima clipă să-l înfigi în parchet (în fond, vecinul de jos n-are nicio vină). Așa se vede un meci la patru dimineața, printr-o perdea de urdori, cu gura cleioasă și cu sentimentul că pui la cale o conspirație împotriva sorții. „Dacă am reușit să mă trezesc, e clar: îi batem și uimim lumea”.

Există totuși ceva urât în frumusețea înfrângerii de sâmbătă? Da, există. Înfrângerea în sine, mai ales că au lipsit atât de puține minute unei victorii. De ce? Fiindcă invită la reluarea obsesivă a refrenului „am murit cu grație”. Fascinația hipnotică pe care-o exercită asupra sportivilor căzutul de pe un cal frumos are o călcătură apăsată în mentalul românilor. De aici la automulțumire drumul e scurt, n-are gropi și se parcurge repede. Cum dăm peste un soclu, cum deraiem în admirație idolatră. Mângâiați de vorbele curtenitoare ale altora, păcătuim prin exces de politețe când nu trebuie, în loc să punem umărul la scoaterea lumii din țâțâni. Dacă scăpăm victoria printre degete în fața unui adversar mai bun, nu ne dăm cu capul de pereți. Nu spargem norii cu urletul nostru de furie. Nu. Ne repliem pur și simplu în sanctuare ale minții deasupra cărora scrie „Ar fi fost prea frumos”. Îngenunchem la mormântul propriei neputințe, bocim prelung și ne lăsăm consolați de complimente – oneste sau diplomatice – ale celor care trec pe lângă noi.

Hotărât lucru, naționala de rugby a României merită culoarul cavaleresc pe care i l-au deschis scoțienii spre vestiare la sfârșitul meciului. Merită aplauze, merită fotografii mari în ziar, merită infinit mai multă atenție decât i se acordă. Presa britanică a făcut-o, însoțindu-și articolele cu o poză în care doi scoțieni se chinuie inutil să-l răpună pe Daniel Carpo înaintea eseului. În același timp însă, naționala de rugby a României e datoare cu un act de revoltă. Progresul presupune contestarea ordinii existente. Sigur, poți rămâne în ipostaza victimei decorative, dar atunci toți vor vedea în tine un „underdog” care a beneficiat de un bioritm favorabil în ziua Z. Un pensionar al mândriei țâșnite din eșecuri glorioase. Dar nimic altceva. Tincu și ai lui ne-au prins în capcană. Ei știu deja că ne vom pune ceasurile și la meciul viitor, mai cu seamă că jucăm cu Argentina la 6:30, nu la 4:00. Știu totodată că Argentina e mai tare decât Scoția. Pentru inimile și plămânii rugbiștilor lui Romeo Gontineac, pentru cefele lor pe care se sprijină pământul și pentru firele de iarbă care li se prind în păr, mi-aș dori să am motiv să înfig piciorul în parchet data viitoare. Și probabil că vecinul va înțelege.