Pupi și Pupone

Nu se mai știe când și-au strâns mâinile pentru prima dată. Cândva în secolul trecut, în orice caz. Gestul a devenit parte din ritualul unor martori care, separat sau împreună, au văzut multe: concedieri de antrenori și arestări, furtuni de vestiar și uragane de peluză, istericale și istoricale. A plouat și a nins cu meciuri peste amândoi. S-a schimbat mileniul, s-au schimbat polii de putere ai fotbalului, s-au schimbat unele reguli de joc. Ei au rămas totuși. Au adunat riduri, cicatrice și trofee, au trecut de la miere la fiere și înapoi, dar în linii mari sunt la fel. Cu banderola pe mână, cu tribuna vuind la succes și bombănind la eșec. Cu piciorul pe minge, cu mintea la următorul hop. Longevivi și celebri, gata să se confunde cu niște culori și imnuri. Pupi și Pupone. Nume de alint, care trimit mai degrabă la un cuplu de comici, la un tandem de circ a cărui meserie e bufonada perpetuă, chiar și când în spatele măștii tristețea sapă tranșee pe obraji.

Pupi are o robustețe prea puțin latină. Certificatul lui de naștere confirmă una dintre marile descoperiri ale științei: s-a aflat leacul împotriva oboselii. Nu e nevoie de pilule, terapii pretențioase, relaxări departe de lume și de stres. Nu, ajunge să te uiți la Pupi și să faci la fel. Dacă poți. Rețeta e simplă: îți dilați plămânii și te transformi într-un Forrest Gump de flanc, care nu întreabă și nu contestă. Șarje, kilometri, deposedări, centrări, fuga înapoi, fuga înainte, șarje, kilometri, deposedări. Pupi e o creatură hibridă, la răspântia dintre tractoraș și om, un generos nu doar cu propriile energii, ci și cu banii din care cheltuie cu nemiluita pentru vitregiți. În vestiar, Pupi degajă autoritatea lăsată prin testament de Giuseppe Bergomi, chiar dacă nu ridică tonul, nu dă cu pumnul în masă și nu înșfacă pe nimeni de guler. Chiar așa, de mult nu s-a mai văzut un străin – și fundaș pe deasupra – care să domine cu atâta blândețe.

Pupone seamănă cu Pupi doar la longevitate. În rest, a ieșit din cu totul alt calapod. Pupone e uneori solar, alteori irascibil și mereu cu ochii în căutarea cuiva care trebuie să-l admire și să-l iubească. Dacă Pupi are o fidelitate de paznic canin, în Pupone înfloresc toate trăsăturile creatorului: e imprevizibil, conflictual, schimbător și din când în când genial. Cu fiecare an care i se așază în cârcă, efortul fizic i se pare ceva dizgrațios, aproape nedemn. Talentul îi permite orice, inclusiv riposte dure în fața antrenorilor sau crampe dictatoriale pe teren. Pe tine, suporter, te bucură, nu-i vorbă. Însă uneori te amărăște până la nevroză. Și vine, inevitabil, momentul când îți juri că ți-l scoți de la inimă. Ei bine, chiar când ești gata să-l lepezi în sfârșit din brațe, chiar în punctul acela fragil unde adorația basculează spre ură, chiar în secunda renegării, Pupone îți scoate din joben o pasă ca o rază de soare roman sau o scorneală balistică și te domesticește. Uite-așa, printr-un bombeu bine folosit, printr-un rist care șterge mingea cu nonșalanța șmecheră a binecuvântaților.

Pupi și Pupone. Ați ghicit, Javier Zanetti și Francesco Totti. S-au văzut ultima dată alaltăieri, cu Pupone pe post de gazdă. Roma – Inter s-a terminat 4-0, de parcă asta ar conta. Contează, în schimb, că-i vom mai vedea dându-și mâinile. Nu se știe de câte ori, dar lucrurile vin și se duc atâta de grăbit, încât fiecare rendez-vous al martorilor trebuie prețuit ca un strop de apă vie.