Rămân ochii, rămân obrajii

După ce bucuria și deznădejdea trec, statistica întinde un tentacul și strânge tot: puncte, goluri, cornere, promovări, retrogradări, victorii, egaluri și înfrângeri. Tribunele, barurile și piețele se golesc, oamenii pleacă acasă. Unii râd euforic, alții simt că plumbul norilor le-a căzut în cap. Ies la lumină arhivarii, cu obiceiul lor nesărat și util de-a depozita tot, până la ultimul cartonaș. Protagoniștii prezentului pășesc în trecut, fiindcă lumea și-a întors deja ochii spre viitor. E grabă mare. Vine finala Ligii Campionilor. Vine turneul final al lui Euro 2012. Vin Jocurile Olimpice. Noi nu avem răbdare, nu timpul. Căci noi suntem cei care, așezând cât mai multe întâmplări pe curbura timpului, ne hrănim cu iluzia că trăim mai mult.

„Istoria se compune din minciunile învingătorilor”, spune un personaj al lui Julian Barnes. „Mă rog, totul e să ții minte că se compune și din autoamăgirile învinșilor”, îl completează un altul. Pentru ca al treilea să liciteze la bursa înțelepciunii din cărți: „Istoria e acea certitudine produsă în momentul când imperfecțiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării”. Și dacă, până la urmă, istoria nu e decât o înșiruire de versiuni, ne putem aștepta ca, peste ani, povestea lui Del Piero și-a lui Falcao, a lui Mancini și-a lui Ferguson, a lui Montpellier și Villarreal să se îndepărteze, prin cine știe ce filtre și distorsionări, de fiorii acestor zile. Tocmai de aceea e sănătos să ne întrebăm: în afară de un titlu de campion, o retragere din fotbal și-o prăvălire în liga a doua mai rămâne ceva? Și dacă da, ce?

Dacă te uiți atât de atent cât te lasă emoția, rămân destule lucruri. Fără o ordine anume: demnitatea unei femei de pe Stadio El Madrigal, care cânta imnul echipei după ce Radamel Falcao tocmai îi făcuse vânt din Primera, cheliosul din Manchester cu ceafă de sharpey, pe al cărui tricou bleu scria „I’ve been there – 13.05.2012”, neputința jucătorilor lui United de-a se bucura după un meci câștigat, amețeala care stătea să-l cuprindă pe pasatorul de la golul cât un campionat marcat de Montpellier, ironia bannerului prin care suporterii lui City anunțau „Oi, Fergie, we’re havin’ a party”. Rămâne naveta de la un stadion la altul pe care au făcut-o extazul și disperarea. Peste toate, rămân ochii și obrajii spectatorilor. Ochi pe rând goi și umezi, ochi vii și stinși, ochi veseli și triști. Obraji creponați de neliniște și speranță, obraji ca niște hărți pe care lacrimile se preschimbau în afluenți ai fericirii sau ai disperării. Un titlu de campion sau o retrogradare înseamnă mai mult decât o porție de plâns. Bineînțeles. Numai că din sarea unei lacrimi crește aluatul binelui. Iar alături de el, siguranța că o iubire poate fi plânsă, dar nu uitată. Și nici trădată.