Rapsodia virilă

Scrâșnet, geamăt, icnet. Umeri în pomeți, plutiri până în tavan, înșurubări de gimnast circusant. Brânciuri, plonjoane, reflexe. Transpirație în șiroaie sau broboane, câte-un nas spart, câte-un deget răsucit, câte-o gleznă întoarsă. Plasturi, capete bandajate, cotiere făcute ferfeniță. Vânătăi, încheieturi elastice, mingi plecate din catapulte cărora, dintr-o superstiție anatomică, li se zice brațe. Încleștare și forță, da, dar și finețuri de giuvaiergiu versat. Pe parchet nu se desfășoară o finală, ci un uragan care își schimbă direcția de două-trei ori pe minut. Sus, în tribune, totul fierbe. Jos, între porți, totul arde. Tabela de marcaj nu măsoară trecerea timpului și adunarea golurilor, ci împingerea punctului de incandescență spre praguri pe care nu le credea nimeni accesibile. Fiecare dintre cele două triburi ale începutului de mileniu pare dresat pentru dezmembrarea celuilalt. Și fiecare are un steag de luptă făcut din peticele altor steaguri – ceh, danez, suedez, spaniol, francez, sârb și tot așa.

I se spune finala Champions League la handbal din pură convenție. Combatantele se numesc întâmplător THW Kiel și Atletico Madrid. De fapt, însă, povestea poate fi depănată și altfel. Două orchestre contopite hotărăsc împreună că pot cânta fără dirijor și atacă primele acorduri din Rapsodia virilă. Și pe următoarele. Și pe cele care vin. Iar rapsodia curge când vijelios, când tandru, cu asprimi și moliciuni, cu secunde paroxistice și răgazuri, ca o apă care clocotește într-un făgaș imprecis și inegal. Obrajii lucesc, mâinile se agită ca paletele unei mori acționate de un scamator dement, ochii forează tuneluri în pieptul celui din față. Kiel și Atletico au coeziune de falangă și curaj de luptător cu pumnul strâns pe mânerul gladius-ului. În jur, spectatorii asigură mareea cadențată a entuziasmului. Totul vibrează, ca în avanpremiera unui cutremur. E aproape impropriu să-i mai spui acestui sport handbal. E altceva. O combinație de judo, lupte, tir cu mingea, aruncarea discului și slalom. Un balet de o armonie stranie, în care curentul trece brusc prin parteneri la fiecare atingere. Un ritual de inițiere în arta de-a îndura, de-a te hrăni din durerea și din spasmele celuilalt, fără să fii sigur dacă la final o să urli de fericire sau o să-ți muști pumnii.

Meciul e dur, bărbătesc și total. Învinge Kiel fiindcă e mai valoroasă, mai robustă mental și fiindcă are trei jucători – Omeyer, Jicha și Andersson – pentru care nu există antidot sportiv. Dar asta contează mai puțin într-o sală unde instinctul de conservare a rămas la vestiar și unde într-o oră de handbal par să se fi ars calorii cât pentru trei maratonuri. Tâlcul poveștii stă de fapt în puterea învinsului de-a se redresa acceptând situația și în eleganța învingătorului de-a nu uita că n-ar fi putut să câștige singur. Poate că asta și-au șoptit, în îmbrățișarea de la final, cele două mascote. Au tras linia de după fluier și au conchis, fiecare cu nasul în clavicula celuilalt, că un meci de soiul ăsta îți arată cel mai bine câtă zgură și cât metal pur conții.