Recviem pentru o tibie

Este urâtul o categorie estetică? Așa cred mulți, de la Baudelaire încoace. Cine citește la întâmplare o strofă din „Stârvul” simte nevoia feliei de lămâie. „Din pântec, prin a muștei hidoasă bâzâială, / Curgeau în voie viermării, / Oștire năclăită într-o imensă bală, / De-a lungu-acestor zdrențe vii.” E urât? Așa s-ar zice. Viziunea unei lumi compuse din carii și plăgi, fără jubilație senzorială și mustind de zemuri puturoase îi încântă doar pe heralzii catastrofelor. Doar ei au talentul și încăpățânarea de-a transforma ambrozia în pucioasă și albul în negru. Doar ei înlocuiesc iarba cu alpacaua. Și totuși, estetica urâtului câștigă adepți. Tăcut, fără fanfare și anunțuri. În arhitectură, în muzică și – inevitabil – în sport. Fascinația frumosului e deja clișeu, la fel cum stau lucrurile, de câteva decenii, cu topirea poeziei în fotbalul romantic.

Demolarea, ca orice element cu încărcătură negativă, se simte bine sub reflectoare. Până la urmă, programele de știri nu dau niciodată imagini cu ridicarea unui bloc sau a unui siloz. Construcția produce indiferență, pe când distrugerea face rating, indiferent dacă victima e un depozit ras prin explozie controlată sau un zgârie-nori prăbușit de teroriști. Fotbalul contribuie prin mijloace proprii la dilatarea noii filozofii. De la Nobby Stiles sau Morais la fundașii uruguayeni din anii 1960 și de la Bumbescu la Alexandru Nicolae sau Alexa, ortopezii din fotbal și-au ilustrat cu elan preocuparea pentru așchierea adversarilor. Însă brutalitatea lor nu e o simplă reacție de neputință în fața sfidării creatoare. Dincolo de crampoane se ghicește un subcurent care pune în evidență cele două direcții ale golului (cel din suflet, nu din vinclu): orizontala, adică pustiul, și verticala, adică abisul. Faultul asasin își găsește alibiuri în tactică, dar de fapt instituie o logică a timorării care ar trebui să fie străină de noblețea sportului.

Iar când un asemenea ambasador al violenței apare într-o echipă renumită până mai ieri pentru grație chiar și în înfrângeri, situația pare cu adevărat fără ieșire. Pe stradă, la cumpărături sau între prieteni, Képler Laverán Lima Ferreira e, probabil, un cetățean cumsecade și un interlocutor afabil. Pe teren, când se transformă în Pepe, același om devine programatic fiară. Îi cresc colți, gheare și solzi care-l ajută să declanșeze cruciade corporale. E discutabil câtă eficiență va procura această frenezie a cotonogelii. Evident, specialiștii văd în spatele sălbăticiunii cu 3 pe tricou conturul lui Mourinho și ideile lui de apostol al dezmembrării. Nu-i deloc exclus să aibă dreptate. Mourinho încearcă să răspundă Barcelonei și lumii prin închegarea unui comando de atleți rezistenți și nemiloși, care întâmplător dau bine cu piciorul în minge.

Sacrificiul estetic se vede cu ochiul liber, chiar dacă Özil, Benzema și Di Maria își păstrează sâmburii de artiști. Problema rămâne totuși la Mourinho. Au existat și înaintea lui antrenori care au vrut să deschidă drumuri noi fotbalului: Michels, Lobanovski sau – mai nou – Wenger. Însă fiecare dintre ei a fructificat zestrea naturală a unei echipe, adăugându-i foșnetul subtil al inspirației. Mourinho face parte dintre înotătorii contra curentului și încearcă o manevră riscantă până la desființare: să dizolve voluptatea spectacolului în sânul unei echipe silite cândva de propria distribuție (Zidane, Ronaldo, Figo, Redondo, Mijatovic, Roberto Carlos) să refuze exilul în afara fotbalului pur. Deocamdată n-a reușit. Deocamdată trosnetul tibiilor anulează vibrația vocii lui Plácido Domingo la cântarea imnului. E realist, dar nu e Real. Și e păcat. O spune un suporter vechi.