Reflexe de chibiț

Din dragoste de fotbal, ne repezim să-l înțelegem greșit. Există o pripeală a judecăților, a gândurilor și a gesturilor care ne preschimbă în adolescenți impulsivi și nesiguri. La fel, există două marote indestructibile pentru oricine se uită la fotbal, mai cu seamă dacă se lasă hăituit de ierarhii, de obsesia învingătorului și a învinsului. Prima dintre ele e convingerea că fotbalul și practicanții lui de azi surclasează, într-un meci al ipotezelor, tot ce-a fost până acum. A doua spune că miza meciurilor mari stă dincolo de puncte și ține mai degrabă de ideologii, mentalități și tipare ale istoriei. Luați toate derbiurile planetei și veți constata că fotbalul nu mai poate trăi singur. Că nu mai poate respira altfel decât prin firele și tuburile pe care i le aranjează suporterii. Și că rostul lui de azi nu mai e să distreze lumea, ci mai degrabă s-o explice în registrul metaforei, alegoriei sau simbolului.

Barcelona-Real de sâmbătă seara s-a înscris pe același culoar. Reflexele chibițului au fost testate ca de fiecare dată. Și tot ca de fiecare dată, chibițul a răspuns la stimuli. Marota botezată Supremația Prezentului a fost la locul ei. De câte ori apar pe teren, indiferent dacă joacă sclipitor sau mediocru, indiferent dacă se ignoră sau se împung, Messi și Ronaldo hrănesc percepția betonată de certitudini că fotbaliști ca ei nu s-au mai văzut și nu se vor mai vedea vreodată. (Maradona, Cruyff, Di Stefano, Beckenbauer, Platini, Garrincha, Puskas, Zidane sau Rivera ce-or fi?) Imediat, într-un cotlon al minții se înfiripă inevitabil ideea că o combinată Real-Barcelona de azi ar mătura pe jos cu orice echipă din orice perioadă a fotbalului. Un gând imatur de la prima la ultima silabă, dar un bun prilej de ironii între prieteni. Singura scuză pentru viața lungă a unei asemenea bazaconii e însuși spiritul nostru ludic, voluptatea jocului, tentația contrafactualului, a înfășurării în faldurile lui „cum ar fi dac-ar fi”. Altminteri, un om cu scaun la cap îl compară pe Xavi Alonso cu Bonhof sau pe Iniesta cu Ardiles doar dacă ține să se facă de râs.

A doua marotă stă parcă înșurubată și mai bine în scaun. Un meci Barcelona-Real nu poate fi doar un meci Barcelona-Real. Un derbi e vernisat de propria sarcină simbolică așa cum s-a fixat ea în mitologia noastră de uz curent. O știm, marile meciuri nu se joacă între X și Y. Nu, ele înseamnă nord versus sud, naționaliști versus cosmopoliți, aristrocrați versus plebei, neonaziști versus comuniști etc. Coloritul ideologic al percepției e tot mai greu de evitat. Și fiindcă Barcelona-Real e meciul meciurilor, el a devenit în judecata multor chibiți înfruntarea dintre Bine și Rău, scrise cu majuscule, ca pe vremea festivalurilor de teatru medieval și a personajelor alegorice. Într-o percepție de minim foraj cortical, Messi e băiatul bun, zâmbitor și cuminte, pe când Ronaldo face figură de gigolo cu păr în gel. La fel, Guardiola simbolizează curtoazia, seninătatea și buna dispoziție, în timp ce Mourinho e un profesor Moriarty cu mintea doldora de rețete malefice. În fine, Barcelona în ansamblu e o simfonie, o încântare fără pată, în timp ce Real a devenit o trupă de asalt, un comando care răpește și asasinează fotbalul fără să se intereseze nici măcar în glumă de recompensă.

Destulă lume gândește așa. E bine? E rău? Nu știu. Știu doar că fotbalul reconfirmă tot mai des părerea lui Bill Shankly, care nu vedea în el o chestiune de viață și de moarte, ci un lucru mult mai serios. Dar cât umor și câți ani trăiți pe stadion îți trebuie pentru a pune în circulație o asemenea definiție.