Roșu și (Munte)negru

O cromatică stendhaliană pentru romanul-fluviu al unui meci cum n-a mai fost. Culoarea drapelului și a echipamentului împletindu-se cu numele țării. Aventura fără Bonaventura. Jecmănită de arbitrele Charlotte și Julie Bonaventura în finala olimpică din august, Muntenegru nu s-a prezentat la Euro ulcerată de gândul răzbunării. Oricât ar fi de comod să invoci furia vindicativă a celui nedreptățit, echipa lui Dragan AdžiÍ a fost mai mult decât expresia revanșei. Și oricât de mare ar fi tentația să ordonezi totul în jurul mândriei, dăruirii, solidarității și ambiției, povestea naționalei de handbal feminin a Muntenegrului n-a respirat doar aerul faptelor eroice. În clocotul ei mai e ceva. Ceva fără legătură cu ditirambii despre dârzenie dinaintea finalei și cu retorica triumfalistă de după. Ceva care vine din spate și nu ține de atât de trâmbițata „mentalitate de luptător” a așchiilor desprinse din trupul Iugoslaviei.

Ce e acel ceva? Pur și simplu dragoste fanatică pentru sport. Pentru testarea permanentă într-un dans în care vor exista mereu un învingător și un învins. Din acest punct de vedere, finala de duminică a avut distribuția optimă și a pus față în față două echipe provenite din țări obsedate de mișcare și de cultura fizică. Până nu demult, Germania și zona scandinavă erau exemplele ritualice în orice discuție despre sănătatea corpului și efectul ei asupra sănătății mentale. Muntenegru vine acum cu propriul exemplu pe care-l împinge, nu pentru prima dată, sub ochii unui continent întreg. A făcut-o cu naționala de polo, o face din nou, după finala olimpică de la Londra, cu fetele de la handbal. Cu niște stânci care nu știu doar să îndure, ci și să plângă, așa cum au arătat KneževiÍ și RadiceviÍ când mai era de jucat un minut din a patra repriză a prelungirilor.

„Mamă, ce tupeu!” a exclamat la microfon Narcisa Lecușanu după ce Milena KneževiÍ a torpilat poarta lui Haraldsen dintr-o poziție din care puține handbaliste și-ar fi asumat răspunderea. Să fie însă doar tupeu? Mai degrabă nu. Curajul cu nuanțe uneori sacrificiale și credința încăpățânată în succes sunt armate de o percepție corectă asupra sportului. În Muntenegru, ca de altfel în toată fosta Iugoslavie, se face sport pe rupte. Încă din școală, unde scutirile medicale operează doar în caz de fractură sau hepatită. În rest, se aleargă și se bate mingea până la despingelirea încălțărilor. Nimeni nu trage chiulul de la sport fiindcă asta ar însemna să chiulești de la propria viață. Nimeni nu driblează sportul fiindcă sportul este – de fapt, ar trebui să fie – rezervația celor care nu trișează. Patriotism? Da, și asta. Foame de succes? Bineînțeles. Niciun competitor nu ia startul ca să piardă. Însă în sclipirile lui DokiÍ, în aruncările lui BulatoviÍ și în paradele lui BarjaktaroviÍ freamătă râvna lor de liceence netemătoare de impresia pe care ar putea s-o facă un obraz tumefiat sau o vânătaie de pe braț asupra prietenului sau iubitului.