Înainte vreme, când primea un oaspete la aeroport, vizita un șantier sau pur și simplu străbătea orașul cu mașina, Nicolae Ceaușescu avea calea ocrotită. Pe bordurile trotuarelor apăruse o populație de inși incolori, îmbrăcați în costume de doc și cu niște chipuri fără expresie. Misia lor era de escortă în perimetru limitat. Mai precis, fiecare prelua în pază și apărare o porțiune a drumului și avea grijă ca nimic să nu tulbure trecerea Supremului pe porțiunea aceea. Pietonii n-aveau voie să treacă strada, mașinile erau oprite departe de alaiul oficial, aproape că și vântului i se interzicea să bată. Atei pentru cine întreba, oamenii ăștia se rugau totuși bunului Dumnezeu să-i ferească de rușine și pedeapsă. Fiecare îi cerea Celui de Sus ca păsăretul necontrolabil să-și facă nevoile pe bucata vecinului de dispozitiv, nu pe a lui. Activitatea inșilor în doc nu era trecută în nomenclatorul de meserii și singura dâră pe care-o lăsau acești oameni, în afara mirosului de transpirație, era ostilitatea populației. În limbajul operativ, ceea ce făceau ei se chema „asigurare de traseu”.
Nicolae Ceaușescu a dispărut. Nu și asigurătorii de trasee, după cum s-a putut vedea vineri, la meciul Gloria Bistrița-Dinamo. Și nu, arbitrajul lui Lucian Rusandu n-a fost cu nimic mai scandalos fiindcă a avut loc în Vinerea Mare. Buzunăreala tot buzunăreală se cheamă, indiferent de calendar. Lucian Rusandu a ajutat-o vârtos pe Dinamo să câștige la Bistrița. Altfel spus, i-a asigurat traseul și s-a îngrijit să nu-i lipsească nimic de pe masă. Vorbind pe vremuri de acest tip de arbitraj, Cornel Dinu a introdus în jargonul fotbalului de la noi sintagma „respect favorizant”. Ce înseamnă asta? Disponibilitate pentru măsluire și obiceiul sulfuros de-a fi leu cu mieii și miel cu leii. E greu de spus care a fost declicul care l-a transformat pe Lucian Rusandu în scutier al unui purtător de prestigiu din București. Umbra autorității de altădată a Ministerului de Interne? Posibil. Reflexul de-a ține partea celui puternic, fiindcă de la el vor veni cândva răsplata și ajutorul? Posibil din nou. Cert este că arbitrajul de vineri aparține unui om care a declarat negru pe alb, într-un interviu plasat pe site-ul Comisiei Centrale de Arbitri, că lucrul pe care-l detestă cel mai mult pe lume e minciuna. Interesantă situație, să minți spunând că abhori minciuna.
Dar nu cumva Lucian Rusandu a prins pur și simplu o zi proastă, cum ni se întâmplă tuturor? S-ar putea crede și asta, firește. Atâta doar că memoria scoate la iveală un alt meci din trecutul apropiat – de prin noiembrie 2012. Într-un Dinamo-Oțelul încheiat tot cu 2-1 pentru Dinamo, la fel ca vineri, același Rusandu dă două penaltiuri gazdelor și închide ochii la un ditamai hențul în careu al lui Alexe în minutul 91. Întâmplarea izolată se transformă brusc în „modus operandi”. Iar de vină nu e Dinamo (care în alte meciuri a fost dezavantajată). În locul ei s-ar fi putut găsi altă echipă cu palmares și influență. De vină e felul anumitor arbitri de-a accepta să-și închirieze conștiința fără ca măcar să li se ceară așa ceva. De vină e mentalitatea subalternă care-i preschimbă pe unii în panglicari de doi lei. În instrumente auxiliare ale trișului. În asigurători de trasee pe care circulă nestingherit minciuna.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER