„Originalul nu se ridică la nivelul traducerii”, a glumit cândva Borges în marginea unei cărți. Într-un sistem de așteptări prost calibrat, și finala Europa League de miercuri devine tot o chestiune de raportare, comparație și nivel. Înainte de-a fi fotbal, Athletic – Atletico duce discuția spre snopul de neliniști care ne asediază mentalul. Iar prima dintre ele, drapată în falduri ambiental-logistice, sună așa: suntem oare niște gazde la nivelul oaspeților pe care-i primim? Putem întâmpina doi emisari ai campioanei mondiale și europene fără să ne crape obrazul de rușine? Ce facem cu blocurile gri-moloz, cum astupăm gropile, unde închidem câinii vagabonzi, cum îi pitim pe cerșetorii și pe hoții din centrul vechi? Cum ne camuflăm micimea în fața marilor care ne calcă pragul?
Dacă aceste întrebări ar fi fost exprimate înainte de depunerea candidaturii pentru finală, lucrurile ar fi avut o logică. Acum ele nu fac decât să confirme o înclinație spre autoveștejire care a produs deservicii României și cu alte prilejuri. Sindromul ultimei găini din Gostat lucrează mai departe. Ne considerăm inferiori din plecare și ținem la privilegiul de-a ne picta singuri în culori urâte (dacă aceleași critici vin din partea altora, ne burzuluim imediat și scoatem la bătaie clișeul apusenilor care ridicau catedrale fiindcă noi stăteam stavilă turcilor). Ei bine, mărturisesc că nu particip la repetițiile acestui cor defetist-panicard. Și asta nu din mândrie sau îngâmfare de bucureștean (n-am așa ceva), ci din alte două motive.
Primul ar fi acela că, înaintea lui Athletic și Atletico, au sosit la București musafiri mai importanți, care nu s-au simțit deloc în anticamera Apocalipsei. Or, câtă vreme am fost gazde bune pentru Placido Domingo, Wally Olins, Yehudi Menuhin, Mario Vargas Llosa, Francis Ford Coppola, Nigel Kennedy, Jeremy Irons, Salman Rushdie și Rolling Stones, poate că vom trece și examenul Llorente-Falcao. Orașul are o mulțime de hibe, de acord, iar ele nu se vindecă prin acrobații cosmetice. Ceea ce s-ar putea lecui ceva mai repede e reflexul subaltern care ne ia în stăpânire când în fața noastră descind străini prefațați de propriul prestigiu. Un oraș care-l împinge în lume, printre alții, pe Alexandru Tomescu își poate îngădui normalitatea spinării drepte.
Intermezzo. Nici măcar în Occidentul fotbalistic spre ale cărui valori ar trebui să tindem nu cresc doar nuferi și nu zboară doar albatroși. Nu demult, un antrenor italian și-a chelfănit un jucător în văzul lumii, iar publicul unei formații retrogradate din prima ligă germană a distrus stadionul. Prin urmare, să nu idealizăm neselectiv.
Al doilea motiv pentru care nu cotizez la pușculița disprețului de sine e nevinovăția parțială a bucureștenilor de azi pentru aspectul orașului unde trăiesc. Înainte de-a fi cauza unei stupori a oaspeților, blocurile hâde și câinii fără stăpân sunt efectul unei politici demente din anii optzeci. Atunci, odată cu părți din oraș luate pe lama buldozerelor, s-au pierdut și alte lucruri esențiale, printre care arta coabitării, identitatea urbană, parfumul unui cartier sau reglajele comportamentului public. Iar a pune trecutul pe seama prezentului mi se pare, în aceste condiții, o samavolnicie și nimic mai mult. Fără ca asta să scuze apatia și lipsa de soluții a contemporanilor.
Ce-mi doresc de la Athletic – Atletico? Minimum trei goluri, driblinguri și bună-dispoziție. Ce nu-mi doresc? Ca meciul să fie anexat de FRF sau parazitat de organisme plecate la vânătoare de electorat.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER