Televiziunea trăiește în pielea dictatorului care instaurează democrația. Forța ei de influență și decizie duce la amestecarea palierelor. La un semn (în spatele căruia stă un contract dătător de vertij), tradiția se dizolvă. Spectacolul de seară coboară spre prânz și obligă publicul să aleagă: la biserică, la masă sau la meci? Puterea televiziunii bate puterea cluburilor, fie ele Real, Liverpool, Inter sau Manchester.
Drepturile de televizare declanșează un cadril de concesii și cedări. United și City ies pe teren la o oră când acasă capul familiei mai cere murături, mai umple un pahar și-i spune copilului să nu lase nimic în farfurie. Real Madrid își mută meciul la ora la care de obicei se antrenează. O face scrâșnind, dar știe că nu poate refuza fără consecințe neplăcute. Oricâtă mândrie ai avea, vine un moment când trebuie s-o duci la tuns. Iar televiziunea face mai departe agenda. Nu-i departe ziua când ea va impune totul, de la garderoba spectatorilor la alinierea planetelor.
Un dictator instaurează democrația? Da. În glumă, desigur. Real Madrid a jucat pe același tronson al timpului cu Poli Timișoara. Una conduce în Liga Stelelor și are patru victorii din patru în Liga Campionilor, cealaltă dezleagă rebusuri identitare de tip Luceafărul Oradea sau Mureșul Deva prin Liga a doua. Ei, și? În regimul instaurat cu telecomanda în poziție de luptă, Coentrao și Scutaru sunt vecini de oră, iar Higuain și Dobricean se freacă la ochi în sincron. E straniu, e nepoliticos, e greu digerabil, dar nu poți decât să ridici din umeri. Imnul Realului cântat de Domingo la prânz aduce a impietate. Nu-i vorbă, nici „Nessun dorma” n-are o soartă mai bună la Timișoara. Pare un fel de „Deșteaptă-te, române, că se dă lovitura de începere”. A obliga o echipă de talia Realului să joace la ora douăsprezece e totuna cu a face nuntă miercuri dimineața, a mânca icre negre din strachină sau a bea șampanie din căni de cositor. Firește, arhitecții acestei decizii își rostesc explicațiile din vârful buzelor, cu zâmbetul celor care știu că nu pot pierde. Mesajul e simplu. N-ai decât să rămâi mai departe o echipă de nocturnă, n-ai decât să te fereci în mândrie autistă, dar asta numai dacă reziști pe cont propriu. Or, într-un an de criză, nimeni nu-și îngăduie să se supere pe bani.
Publicul de pe Santiago Bernabeu a înțeles lecția și și-a dat seama că boicotul e o soluție ridicolă. Prin urmare, stadionul a fost plin. Plin ochi. Mai mult decât scorul, mai mult decât diagonalele lui Xavi Alonso și oportunismul lui Benzema a minunat puterea spectatorilor de-a face abstracție de oră. Oamenii și-au propus să se comporte în miezul zilei ca în prime-time și au reușit. S-au făcut că nu văd cănile de cositor și au savurat șampania. Au fost peste optzeci de mii, cum sunt de obicei. Înainte de-a descleia Osasuna, Real a câștigat meciul tribunei, unde sorbirea idolilor din priviri, fidelitatea și apartenența cântăresc la fel de mult ca pasa cu călcâiul sau golul din foarfecă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER