Un zâmbet și două mâini

Am deschis ochii în handbal cu naționala masculină care a bătut RDG la ea acasă în finala mondială din 1974. În 1970 eram prea mic pentru handbal, iar cutia memoriei mele se umpluse oricum cu Jairzinho, Clodoaldo, Tostao și Gerson. Patru ani mai târziu, datele erau altele. 1974 a fost anul handbalului și a însemnat marțialitatea ciolănoasă a lui Gunesch, pieptul învinețit al lui Stöckl, aruncările lui Birtalan, dârzenia rurală a lui Licu, cadența lui Voinea, piruetele lui Tudosie și pătrunderile lui Kicsid. Peste toate prezida geniul lui Gațu (distributor de no look passes cu câteva decenii înainte de consacrarea termenului). Iar peste Gațu, în arhiva retinei, stătea zâmbetul lui Cornel Penu după o paradă de unu contra unu (în fața lui Böhme? A lui Lakenmacher? Nu mai știu). Ceva între grimasă, surâs, rânjet și tic nervos, o combinație de Mefisto, Alain Delon și Șumudică. O expresie de satir exaltat. Un zâmbet care a ieșit prin pereții lui Werner Seelebinder Halle din Berlin, ca să ajungă apoi copertă de carte și afiș de competiție

Așa a fost atunci. Acum e altfel. Lucru perfect normal, fiindcă nici handbalul, nici lumea nu mai sunt cum erau. Histrionii din rasa lui Penu s-au împuținat, iar handbalul românesc de azi stă înfășurat cu vise și ambiții în jurul Oltchimului. Iar Oltchim e un fel de Românie în șort și tricou – o mofturoasă pe care-o bombăni și-o iubești, numele de alint al ambiției, răzbunătoarea în sport a frustrărilor noastre cotidiene, arteziana de bucurii și tristeți de care ne lipim an de an, doar-doar ne-om sui alături de ea în piscul gloriei. La Oltchim nu se zâmbește à la Penu și nu se glumește pe semicerc în stilul romantic-sfidător al lui Gațu. Există bună-dispoziție, există farmec și feminitate, numai că ele se estompează sub perdeaua de sudoare desfășurată la ordinul lui Vestergaard.

Și mai există ceva. I-aș spune, în lipsa altui termen mai bun, iluzia providenței. De o vreme încoace, ea ia chipul Paulei Ungureanu și împrăștie în noi un soi de liniște greu de pulverizat. Când Paula intră în poartă, știi că răul stă departe și n-are curaj să târcolească. Paula Ungureanu nu poate fi mobilizată pentru calendare sexy și pictoriale îndrăznețe. Îi lipsesc grația felină a unora și cochetăria altora. Dă mereu impresia că și-a lăsat pe fugă alte ocupații – o prăjitură pusă la cuptor, un cântec de leagăn pentru copil – ca să-și scoată echipa din impas. Intră în poartă cu urme de aluat pe palme și cearcăne de nesomn. Te uiți la ea și nu bănuiești că ai în față una dintre cele mai valoroase handbaliste ale României. Nu plonjează pentru fotografi, nu se isterizează descreierat, nu-și sfredelește adversarele cu piroanele ochilor. Totul e o chestiune de intuiție, psihic și subtilitate care multora le scapă. Ce vedem noi, martorii care chibițează? Nu mare lucru. Două mâini care se mișcă aparent alandala în fața unei aruncări de la șapte metri, un picior care se ridică având parcă o viață doar a lui, un chip pe care asprimea vieții și-a trasat deja hărțile. Oltchim are cinci victorii din cinci meciuri în Liga Campionilor și visează la temperatura unei noi finale. Nu se știe dacă ar fi ajuns în situația asta fără mișcările necoregrafice ale Paulei, fără discreția ei permanentă, fără obiceiul ei de-a risipi momentele delicate cu firescul cu care îndepărtezi o pânză de păianjen din colțul casei. Plecăciune, doamnă dragă. Și mulțumiri.