Slam dunk Savu

O lansare de carte pe un teren de baschet din curtea Politehnicii. Nimic aulic, nimic pompos. Peste o sută de tineri – unii asudați după terminarea unui meci, alții spectatori de ocazie – se uită la câțiva purtători de prestigiu trecuți de șaizeci de ani. Sunt prietenii celui care a scris cartea, iar acum îi face botezul. Baschetbaliști de altădată, dar nu numai. Când se ridică de pe scaun, Ștefan Birtalan face umbră în jur și parcă te-aștepți să muște linia de șapte metri cu vârful pantofului și s-o facă „pe-aia cu piciorul ridicat și răsucit pe după celălalt”. Lângă el, Bujor Hălmăgeanu îl caută și azi din priviri pe vârful de atac suficient de nesăbuit să încerce driblingul. În partea cealaltă, foștii baschetbaliști: Titus Tarău, gata să arunce din cârlig spre un coș nu cu mult mai înalt, Mihai Dimancea și aerul său de universitar în weekend, Horațiu Giurgiu și pofta lui abia cenzurată de-a juca un renghi. Un vânt cuviincios dă paginile sportului înapoi la vremea televizoarelor rusești, când tot ce nu era alb se rânduia în tonuri de gri. Când la modă erau Mannix și Kojak. Când triburile muzicii noi se numeau Pink Floyd și Deep Purple. Când nu aveam blugi, dar aveam baschet.

Cartea se numește „Slamdunk.ro” și e scrisă de Alin Savu, autorul unei isprăvi care astăzi pare din registrul SF. Asta fiindcă Savu a fost singurul baschetbalist român selecționat de două ori în echipa Europei. Poveștile lui întinse pe 250 de pagini compun un dicționar nesistematizat după criterii tradiționale. Arhiva ocupă creierul, atriile și ventriculele autorului. Iar amintirile trec din miezul meciului în delirul unui chef năprasnic și din burlescul farselor colegiale în dramatismul pierderii unui prieten. Tonul povestitorului pendulează între tandrețe și șfichiuire, între melancolie și sarcasm, între admirație și revoltă. Alin Savu nu e omul unei singure voci, fiindcă viața la rândul ei nu sună monocord, plicticos și rece. El are jovialitatea și gesticulația unui om autentic, care nu se poartă frumos fiindcă așa trebuie, ci fiindcă alte atitudini îi sunt străine. Pe de altă parte, „Slamdunk.ro” mai dă o dată de pământ cu prejudecata care separă sportul de carte și musculatura de IQ.

Printre pățanii și episoade picante, ies uneori la iveală rânduri care spun cristalin povestea baschetului, așa cum l-am văzut jucat de Radivoj Korac și Kresimir Cosic, de Carlo Recalcati și Dino Meneghin, de Radu Diaconescu și Gheorghe Oczelak, de Pippen și Malone, de Radja și Kukoc, de Gallis și Fasoulas, de Cibona lui Dražen Petrovic și Jalghirisul lui Arvidas Sabonis, de Ginobili și Ricky, de atâția și atâția profesori ai unei geometrii care ți se desfășoară necontenit sub ochi. Căci dincolo de scoruri, clasamente și medalii, baschetul provoacă întâlnirea dintre două forme ale perfecțiunii: inelul și mingea. Altfel spus, cercul lui Arhimede și sfera lui Platon. În jurul acestei întâlniri se țese un sport riguros ca regulament și necruțător cu irosirea secundelor, dar în același timp fertil în planul show-ului (nu întâmplător, cea mai spectaculoasă echipă a lumii a fost cea a baschetbaliștilor de la Harlem Globetrotters). E un sport în care, de la Wilt Chamberlain la Alin Savu, oamenii aruncă la coș. Sigur, asta se petrece și în viața din afara terenului. Numai că în viața aceasta aruncatul la coș înseamnă ruptură, despărțire, final. Pe când în căciulă același aruncat înseamnă continuare a meciului, a urmăririi, a luptei cu timpul, cu limitele și cu limitele timpului. Înseamnă slamdunk-uri, multe sau puține, până vom primi, fiecare dintre noi, un capac.