Strămoși, urmași, eseu

„Țara Galilor e țara strămoșilor mei, care n-au decât să și-o țină.” Gura din care au ieșit cuvintele acestea avea obiceiul de-a înghiți whisky în cantități mari și de-a scoate, la schimb, poezie în doze mici. Dar tari. Era gura lui Dylan Thomas, din care nu răzbăteau doar plictisul, deznădejdea sau teama de moarte, ci și un soi de furie împotriva isteriei naționaliste care-i îmbolnăvise țara. Și doar se știe ce simplu e să trezești monștrii adormiți.

Numai că Țara Galilor nu e doar numele unei asprimi geografico-istorice. Acolo, în conturul ei lunguieț, găsești și altceva decât supă de praz, bara brith (pâine cu fructe), morminte megalitice ascunse prin Anglesey, localități cu denumiri stranii, lacuri cu apă sloi în Snowdon și bănuiala că fiecare familie are un membru care scoate cărbuni din mină. Țara Galilor înseamnă, printre altele, Anthony Hopkins și Catherine Zeta-Jones sau Roald Dahl și Tom Jones. Înseamnă trudă virilă și dispreț pentru văicăreli. Dar, rezumată în limba locului, Țara Galilor înseamnă și „Hen Wlad Fy Nhadau”. Adică ținutul strămoșilor mei. Adică imnul galez. Adică prefața-ritual pe care a scris-o cea mai îndrăgită echipă de rugby de la Cupa Mondială 2011.

Se va vorbi, fără îndoială, mai bine sau mai prost, despre învățămintele, mesajele și morala Cupei Mondiale. Vom uita mult și vom ține minte puțin, așa cum e legea firii. Însă, dacă există ceva ce trebuie pus neapărat la păstrare, într-un cotlon de memorie, acel ceva e ultima fază de joc a finalei mici, Australia – Țara Galilor. Știu, e greu să ai asemenea pretenții după United – City sau Steaua – Rapid. Numai că faza aceea nu vorbește despre dorința de victorie (meciul era pierdut oricum) sau despre mândria tâmpă a perdantului. Să ne amintim. Țara Galilor are un handicap de zece puncte în fața Australiei în minutul 78. Ar fi timp pentru un eseu transformat, ceea ce ar reduce handicapul la trei puncte, după care meciul s-ar sfârși. Lumea se pregătește pentru déjà-vu. În semifinala cu Franța, galezii, rămași fără căpitanul de echipă, asaltaseră Franța cu 28 de momente de joc în ultimul atac, sperând să răstoarne scorul. Nu reușiseră atunci și probabil că nu aveau să reușească nici acum.

Urmarea? Galezii duc atacul până prin minutul 84, cu 32 de momente de joc și cu încăpățânarea frenetică a oamenilor deprinși să smulgă lucruri din măruntaiele pământului. La final, Lee Halfpenny culcă mingea în eseu și cele cincisprezece tricouri roșii se adună ca oștile lui Llwelyn cel Mare după luptă. Un stadion întreg, inclusiv suporterii Australiei, aplaudă vijelios. Dar ce-a izbutit să-i ridice de pe scaune? A fost demonstrația galezilor un act gratuit? Poate. Dar poate nu. Galezii n-au ținut neapărat să culeagă regrete și simpatie. S-au bătut până la capăt fiindcă așa se face acolo, în vânturile nordice, sub plumbul norilor și lângă marea care mugește hipnotic. Fiindcă așa și-i amintesc pe J. P. R. Williams, cu perciunii lui dickensieni, pe Gareth Edwards și precizia lui de ceasornicar, pe Phil Bennett și eleganța lui dantelată, aproape ireală pe un teren de rugby. Și fiindcă le-a ajuns cumva la ureche, într-un fund de cârciumă, între două cântece porcoase și șapte halbe gulerate, gândul necomplezent al lui Dylan Thomas, rostit de gura lui parșivă.