Țesut sub pleoapa unui zeu indulgent, viitorul e un continent nedescoperit, în măsura în care trecutul, vorba lui L. P. Hartley, e o țară străină. Și iată că, într-o lume care nu se poate opri să-și ipotecheze viitorul la bănci și într-un fotbal insalubru până la greață, Timișoara revine în zona din care n-ar fi trebuit să plece niciodată. În zona demnității, a valorilor pe care promisiunea succesului sintetic nu le poate curba. Flămândă de fotbal, Timișoara a acceptat de câteva ori jocul de-a adopția și a girat cu presÂtigiul ei o serie de manevre care n-au făcut altceva decât să întrețină o iluzie. De aici a rezultat un balet al himerelor, care a împins principala echipă a urbei în prim-planul Ligii I, dar în același timp a expus-o ironiilor și i-a erodat soclul de respectabilitate.
Acum Timișoara se află în plină delimitare de erorile pe care le-a comis cu bună știință, momită de glasul sirenelor care au promis cupe europene, bani și sclipici. Procesul e în același timp sănătos, înduioșător și pândit de stângăcii. Timișoara nu face un pas în afara frontului, ci doi. Direcțiile de recuperare a onoarei se numesc ASU și Ripensia. ASU a început să joace în Liga a 5-a, Ripensia își anunță renașterea prin catifelările academice din vocea lui Marcel Tolcea. ASU iese pe teren cu Iosif Rotariu și Sorin Vlaicu, Ripensia prinde contur în mintea fostului portar Radu Suciu. Într-un spațiu unde calendarul de competiție anunța nu demult prezența la Timișoara a lui Șahtior, Stuttgart, Ajax și Anderlecht, vestiarul oaspeților e populat acum de Gran Plaz Liebling. Există explicații pentru credința în reviriment după un asemenea picaj valoric? Din belșug. Timișoara e abonată de mult la statutul de răsfățată a premierelor. Întâi și-ntâi, ea este primul oraș cu spital, ziar, tramvai cu cai și apoi electrificat, serviciu telegrafic, străzi iluminate cu gaz și apoi electric, canal navigabil, stație de salvare, proiecții cinematografice, fabrică de bere și străzi asfaltate. Mai mult, tot la Timișoara s-a jucat și primul meci de fotbal din România, în 1899, pe terenul Velocitas al Liceului Piarist. Și-atunci de ce n-ar fi posibilă încă o premieră – primul tobogan răsturnat, care te duce de jos, din parterul momentului zero, în sus, spre rezultate clădite fără compromisuri? Gândul are o nesăbuință aproape utopică, dar poate că tocmai de aceea merită trăit până la capăt, într-un fotbal care provoacă tot mai des revoltă, stupoare și silă.
În al doilea rând, Timișoara înseamnă Phoenix, cu crezul învierii vibrând în glasul lui Mircea Baniciu: „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaște curățit prin jar, / Din cenușa proprie și din propriul scrum, / Astăzi ca și mâine, pururi și acum”. Jucând cu Unirea Leucușești sau cu alte echipe de care au auzit doar componenții lor, ASU face penitență în numele unui fotbal timișorean hrănit în ultima vreme cu scandaluri, contrafaceri, procese și sforăituri demagogice. E dureros și incomod? Doar pentru cei care, preferând răcoritoarele doldora de „E”-uri, au pierdut gustul apei limpezi de izvor.
În al treilea rând, Timișoara fotbalistică n‑are încotro. Sleită, depopulată și rămasă fără mijloace, ea știe că singurul combustibil care o ține în viață e suflul suporterilor. Că unii și alții i-au numit „golani” ține doar de tradiția mistificării la români. În fond, și manifestanții din Piața Universității au fost etichetați la fel de Ion Iliescu, făcându-l pe Eugène Ionesco să se declare golan în solidaritate. E păcat că abia golirea buzunarelor a convins Timișoara să se despartă de farsă. Însă niciodată nu e prea târziu. După un șir de înfieri dubioase și mariaje de conjunctură, Timișoara încearcă să redescopere miracolul diamantin al iubirii fără condiții. Și, odată ea, ideologia demnității.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER