Un om în aer

În principiu, toate sporturile s-ar cuveni să găsească scurtături spre perfecțiune. Vestea bună e că unele chiar le descoperă. Când se întâmplă asta, armonia trupească a sportivului, un amănunt uneori neglijat în ziua de azi, se însoțește cu desăvârșirea unui fuleu, a unei sărituri sau a unei aruncări. Rezultatul poate fi un record, dar nu neapărat. Uneori emoția, bucuria, extazul și ochii dilatați contează mai mult decât aritmetica seacă a izbânzii. Mai sus de palmares stă amprenta pe care gestul sportivului o lasă pe retina, în memoria și în sufletul nostru. Iar sportul a știut, dincolo de șiretlicuri farmacologice, medici penali și șmecherii nedemne, să aducă mereu pe scenă candidați la ideal. Oameni fenomenali ca înzestrare și performanță, cu trecut care poate fi povestit, chiar ecranizat.

Michael Jordan se numără printre ei, la fel cum au făcut-o la noi Nadia Comăneci, Ilie Năstase și alți câțiva. Jordan a împlinit cincizeci de ani alaltăieri, dar marile lui meciuri la Chicago Bulls și în naționala de baschet a SUA zvâcnesc în aducerile noastre aminte de parcă s-ar fi jucat anul trecut. Diferența dintre el și un plurimedaliat olimpic de tipul lui Steve Redgrave e diferența dintre har și valoare. Și mai e un lucru. Jucând, Jordan se juca. La fel ca Dobrin, la fel ca Gațu, la fel ca Ronaldinho. Jordan n-a exilat niciodată frisonul ludic din ceea ce-a făcut pe parchet, indiferent de vârstă, miză și adversar. El a ilustrat categoria campionului-acrobat, a sportivului care trezește în tine fiara invidiei admirative și pe a cărui glorie ai vrea să dormi și tu măcar o noapte. Și poate că în toată tirania tehnologică a mileniului se va găsi cineva care să calculeze câte zile a petrecut Jordan în aer cât timp a jucat baschet. Căci dacă l-ai văzut jucând măcar o dată îi ții minte plutirea ireală spre coș, sentimentul de timp suspendat, de grevă a secundelor, precum și impresia că tălpile sportivului păreau că nu mai vor să coboare de la înălțimea unde le împinsese arcul detentei. De dragul comparației, doar la Vasile Stângă cel de-acum trei decenii s-a mai pomenit așa ceva.

Fapt interesant, magia lui Michael Jordan a rodit într-un sport care aduce a colocviu matematic. Și asta nu doar fiindcă aruncătorii dovedesc o precizie la milimetru, ci în primul rând fiindcă baschetul e jocul unde geometria plană se întâlnește cu geometria în spațiu, unde inelul și mingea sunt de fapt cercul lui Arhimede și sfera lui Platon. Adică două simboluri ale perfecțiunii. Așa cum tot un simbol al perfecțiunii a fost echipa de vis a SUA, care a desfășurat la JO de la Barcelona cel mai frumos baschet văzut vreodată. Cu un Michael Jordan care începuse deja să tatoneze postura omului în aer. Și cu un alai de artiști – Pippen, Magic Johnson, Bird, Mullin, Drexler, Malone, Barkley, Laettner, Ewing, Robinson, Stockton – care începeau fiecare fază cu gândul că în tribune erau o mulțime de copii mari, veniți acolo pentru o porție de vis și fericire.