Un peu de style

De câteva zile, două-trei posturi de televiziune difuzează insistent o reclamă la coniac care exaltă virtuțile ospitalității noastre rurale în fața unor turiști francezi rătăciți. Știți materialul, desigur. Un amfitrion îi invită la masă pe francezi și-i tratează cu mămăligă și ceapă, după care îi încondeiază vecinului de peste gard: „Ce vrei, bă, niște țărani”. Umorul ricoșează ca pucul din mantinelă. Gourmeții galici primesc o mâncare de un carpatinism primordial, iar țăranul îi face țărani. Se poate hăhăi, nu-i vorbă. Și se pot face diverse interpretări cu privire la deturnarea identității de brand. Dar partea grea vine, cum îi șade frumos, la final, când pe ecranul televizorului apare îndemnul „Să ne primim oaspeții francezi cu stil”. Cu stil, nu altfel. Când, înaintea unui meci cu Bulgaria, fostul selecționer Stoicikov i-a repezit pe ziariștii români cu un „Mămălicki, go home” răstit, opinia publică din România s-a revoltat. Bulgaria a devenit Vulgaria, iar codul bunelor maniere a fost invocat cu văpaie în obraji. Acum, în răspărul înțelepciunii populare, îi facem altuia exact ce nu ne-a plăcut nouă. Și probabil că așteptăm aplauze pentru finețea spiritului.

S-ar putea ca reclama să nu fie doar o armă prost aleasă pentru așa-zisul război psihologic cu adversarul de diseară, ci și o ripostă la anumite excese ale francezilor. Lumea ține minte atât afișul de la un Franța-România în care oaspeții erau simbolizați printr-un scripcar brunet, cât și emisiunea TV de anul trecut în care un realizator inept a exersat salutul românesc (un „Bonjour, monsieur” cu mâna întinsă pentru cerșit). Sunt două gesturi care au inflamat nu atât relațiile dintre micul și marele Paris, cât mai ales mentalul românesc sedus de ideea persiflajului occidental care alunecă în persecuție. Hotărât lucru, francezii n-au procedat cu eleganță și au uitat vorba unui compatriot ilustru. „Le style, c’est l’homme”, spusese cândva Buffon, fără ca enunțul să facă vreo impresie francezilor de azi. Pe de altă parte, rețeaua de lăutari și cerșetori care a luat în stăpânire metroul parizian nu își are originile nici în Nicaragua, nici în Islanda, ci în inima eternei și fascinantei Românii.

Înaintea unui meci despre care nu știm dacă o să fie urât sau frumos, dacă o să ne bucure sau o să ne deprime, marele nedreptățit e tocmai stilul. Un produs impozitat mereu de graba și de neglijența noastră. Invocat pe rând, în epoci diferite, și de francezi, și de români, el e abandonat acum ca o haină flenduroasă. Și e păcat, fiindcă România și Franța au avut în istorie destui oameni stilați, inclusiv în sport. Dacă e să-i dăm crezare romancierului Julian Barnes (mare amator de Franța), îndrăgostirea e expresia cea mai violentă a gustului. În acest caz, stilul reprezintă garderoba aleasă a sentimentelor, glazura care s-ar cuveni să orneze tortul vieții. Mi-ar plăcea să batem Franța, diseară, chit că șansele nu trec de zece la sută. În același timp însă, mi-ar plăcea ca, prin pădurea de țărani și azilanți, reali sau imaginari, să deslușesc siluetele cât mai multor oameni cu stil. Și în tribune, și pe teren. E greu, e aproape utopic. Dar poate că tocmai asta face dintr-un asemenea gând o candoare care merită întreținută.