Cine mângâie, cine lovește

Nu poți să umanizezi raporturile dintre fotbalist și minge fără să te prăbușești în patetic. Totul e o problemă de tehnică și de eficiență, necum de lirism. Asta decretează specialiștii îngropați în tomuri și statistici. Cine încearcă poetizări în domeniu își asumă riscul de-a fi văzut ca o făptură hrănită cu pufoșenii metaforice. Și totuși, are și poezia fotbalului avocații ei. Zidane și Ronaldinho sunt doar doi dintre cei care, cu un deceniu în urmă, scoteau fotbalul din cușca rezultatului și-l lăsau să respire liber în câmpul fanteziei. La rândul lor, italienii, consumatori de pragmatism pe pâine în materie de fotbal, vibrează totuși și la altceva decât la tactică și sisteme de joc. Când un jucător catifelează atingerea mingii printr-o deviere subtilă sau o pasă de finețe, comentatorii rostesc automat epitetul „delizioso”, pe care altminteri suntem tentați să-l asociem bucuriei papilare, desfătării gastronomice. Într-un fotbal în care mingea se lovește, se bubuie sau se degajează, cei care o mângâie merită ceva mai mult decât aplauzele care însoțesc o fază.

Campionatul românesc resimte de mult lipsa mângâietorilor. Se joacă îmbufnat, cu bărbia în piept, cu fruntea încrețită de riduri. De la Ilie Dumitrescu și Adrian Ilie încoace, rar s-a întâmplat ca publicul să mai salute ivirea vreunui artist. Anghel Iordănescu se plângea de curând că, la echipa unde a crescut și a jucat, nu mai driblează nimeni. Ce făceau altădată Marcel Răducanu, Fane Petcu, Miți Majearu, Lăcătuș, Hagi sau Iordănescu însuși devine acum erezie și atrage sancțiuni. Cu atât mai mult s-ar cuveni să-i încurajăm, atunci, pe cei care ajută fotbalul să evadeze din corset și să-și recapete măcar o parte din încărcătura sa ludică. Un Cătălin Munteanu, un Pancu, un Stana de la Ceahlăul (rog a se urmări felul cum atinge mingea acest fotbalist) umblă cu lanterna prin bezna campionatului și încearcă să împrăștie un strop de speranță odată cu stropul de lumină.
Peste toți și imposibil de ignorat, Lucian Sânmărtean. Jucătorul Vasluiului e, din fericire, imperfect (altfel am fi făcut deja din el icoană și l-am fi compromis). Sânmărtean are momente de lehamite, crampe de neseriozitate și episoade când se simte tentat să ia în zeflemea pe toată lumea. Însă, dincolo de ele, stofa fotbalistului de rasă se simte imediat la pipăit. Sâmbătă, la Vaslui-Petrolul, Sânmărtean a probat un nivel de joc la care nimeni altcineva de pe teren n-a avut acces. Cu el pe teren, am văzut un film color. Când a fost schimbat, filmul a devenit alb-negru. Sânmărtean e un talent fără sfetnici și un posibil risipit. Numai că simpla lui apariție asigură condimentele unei mâncări care altfel te-ar sătura, dar nu ți-ar produce plăcere. Sânmărtean e cel mai izbutit mângâietor din campionat. Cu el, fotbalul se întoarce în candorile maidanului, în euforia și efervescența copilăriei. Fără el, avem un fotbal cel mult funcțional și în mod sigur trist.

Am scris mai sus că Sânmărtean e „imposibil de ignorat”. Mea culpa. Există în orice caz un om care-l ignoră. Din păcate, omul e selecționerul României. Iar ignorarea e uneori un fel de-a lovi.