Mai e acesta sport?

Tortura s-a ivit pe lume ca formă de smulgere a adevărului. Feudală sau de Ev Mediu, antică sau contemporană, ea a fost prezentată, cu destule minusuri de logică, drept un rău prin care ajungi la bine. Stilistica brutalității și a ororii s-a bucurat astfel de alibiul rostului de pe urmă. Norma creștină a intrat și a rămas între paranteze. Sadici sau nu, torționarii s-au prevalat de argumentul folosului viitor și au conchis că orice e admis dacă, la sfârșitul caznelor, din carnea ruptă sau învinețită a victimei țâșnește un adevăr până atunci refuzat. Cât de urât a deraiat această idee nici nu mai trebuie spus. Există închisori și lagăre care au invalidat de mult teoria răului care moșește binele. Există mărturii sub tortură care n-au avut dram de adevăr și au fost rostite doar fiindcă organismul victimei ajunsese la pragul de suportabilitate a durerii. Există recunoașteri ale unor vini inexistente, pe care prizonierii și le-au asumat doar fiindcă asta doreau torționarii să audă.

Spre deosebire de tortura politică sau de război, tortura sportivă pleacă din capul locului în direcția minciunii. Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât performanțe la care nu s-ar fi putut ajunge doar prin metode firești de pregătire. Ultima prezență în catalogul abuzurilor este o fostă înotătoare silită de antrenor să-și falsifice trupul pentru a obține rezultate mai bune. Azi citim despre pompița cu aer. Ieri a făcut vâlvă povestea unei gimnaste căreia i s-au legat greutăți de picioare. Se strâmbă oase, se modifică trupuri, se schilodesc suflete. Mai rău, se trafichează conștiințe. Și toate astea pentru ce? Pentru legitimarea unei fraude, pentru triș, pentru minciuna drapate în straiele adevărului. Cât mai e sport într-o asemenea poveste? Prea puțin, desigur. Oricâte lozinci patriotarde s-ar pune în circulație înaintea unei competiții de amploare, există un lucru pe care lumea n-are voie să-l uite: că nu poți face din sport un derivat al circului. Dresura umană trebuie interzisă, chiar dacă măsura stingherește interesele unui sponsor sau obiectivele unei delegații. Sportul își conservă esența câtă vreme se menține în afara torturii deghizate în metodă de antrenament și în afara proptelelor farmacologice. Altfel, vom jubila în fața unei victorii sau a unui record doar dacă vom accepta să ne lăsăm prostiți sau să uităm convenabil grozăviile care se ascund în spatele unui zâmbet de campion.

Vine Supercupa, începe acuși campionatul, sosește Barcelona la București. Întâmplări multe pe un culoar strâmt al timpului. Din obișnuință, ochiul public se îndreaptă spre ultima accidentare de la Steaua, ultima ceartă de la Dinamo și ultimul scandal de la Vaslui. E un fapt profitabil pentru vânzătorul de informații și păgubos pentru naivul care mai crede în virtutea nealterată a sportului, în noblețea lui arhaică, în cavalerism. Suntem guralivi în fața mărunțișurilor și tăcuți în fața primejdiei. Iar primejdia spune, cu rânjetul ei hâd, că dacă nu vom arăta cu degetul spre circ, vom ajunge (dacă n-am ajuns deja) nu doar giranții lui pasivi, ci animale în curs de dresare. Și nu ne va sări nici un ONG în ajutor. Pompița cu aer a înotătoarei va dispărea pentru a face loc unui furtun cu bioxid de carbon din care ne vom hrăni cu toții. Și vom pieri sufocați în consolarea că, neavând destulă pâine, am compensat prin circ.