Valizi la Invalizi

Mingea țopăie beată spre mine. O opresc cu gesturi de om pentru care sciatica e mai importantă decât amanta și i-o arunc blondului care-o trage la piept cu un aer aproape matern. Mă gândesc câtă nedreptate conțin uneori sentințele spumoase. „Dumnezeu i-a creat pe parizieni pentru ca străinii să nu-i înțeleagă pe francezi”, a spus la un moment dat Dumas-fiul. Fals. Aici, pe pajiștea care mărginește intrarea în Domul Invalizilor, totul e limpede. Deruta n-are ce să caute în meciul mic care anunță meciul mare (Franța – Anglia, în sferturi). Treizeci de adolescenți joacă rugby fără arbitru, public și buturi, sub o ploaie care țârâie ca telefonul unui pisălog. De ce? Fiindcă așa le-a venit. Și fiindcă simt că hârjoana asta le deschide mintea, sufletul și ușile vieții. Nu există scor, proteste și întreruperi. Doar îndemnuri repezite, apelative scuipate gâfâit, interjecții și, din când în când, câte-un chiot. Parizienii maturi trec indiferenți pe lângă joc – probabil că l-au văzut de mii de ori, în drum spre boulot, métro sau dodo. Cine se oprește e, fără doar și poate, străin.

Blondul meu e rezervă și se numără printre valizii de la Invalizi. Așteptând momentul când va fi admis în luptă de mai-marele jocului (antrenori? de unde antrenori?), schimbă pase cu un pui de mulatru. Îl întreb cine e. „Fabrice”, îmi răspunde simplu. „Nu, nu, cine ești dintre Ei”. Blondul umflă pieptul și se identifică imediat: „Mano”. În traducere, Imanol Harinordoquy. Un pariu fonetic pentru profani, dar un nume în care tresaltă nu doar mândria de extracție bayonneză, ci și resentimentul împotriva englezilor, clasicizat deja după câteva declarații acide ale jucătorului de la Biarritz. Fabrice al meu e Harinordoquy, așa cum noi eram pe vremuri Dudu Georgescu, Dumitrache, Balaci sau Hagi. Și așa cum astăzi nu mai suntem Tamaș, Cristea, Marica sau cine vreți. Nu poți să nu simți un junghi la gândul că naționala de fotbal („echipa reprezentativă”, conform poncifului de pe vremuri) nu mai reprezintă pe nimeni. Și că ne-ar trebui, lângă mândrețea de Arenă Națională, un Dom al Invalizilor mental și etic.

Fabrice mă întreabă de unde sunt. Îi spun și mă privește cu o vagă ironie. Dau să-i amintesc de chixul cu Tonga, dar mi-o ia înainte și arată spre mulatrul cu care se antrenează pe margine. „Lui, c’est Thierry. Il connaît bien les Roumains.” Pe mulatru îl cheamă în realitate Julien, dar își spune Thierry, ca formă de venerație pentru Thierry Dusautoir, căpitan al Franței și frate de pigment. Julien mă informează că Dusautoir a marcat un eseu decisiv în sfertul de finală al Cupei Mondiale din 2007, împotriva Noii Zeelande. Și că a debutat împotriva României la București, în 2006, într-un măcel finalizat cu 62-14. Simt nevoia unei răutăți. „Cu Noua Zeelandă v-au ajutat arbitrii”, îi arunc printre dinți. „Da, dar Thierry a făcut singur treizeci și opt de placaje. Noua Zeelandă la un loc a făcut treizeci și șase.” Cocktailul de elan, orgoliu și statistică îmi smulge un zâmbet. Julien și Fabrice își reiau pasele, uitându-se din când în când spre locul unde ceilalți joacă mai departe și pândind clipa fericită. Între timp, eu mă întreb dacă există vreun copil român care i-a contabilizat deposedările lui Moți sau Goian într-un meci. Nu de Cupă Mondială, Doamne apără și păzește!